Nicolae Băciuţ
Percepţia mea din adolescenţă, când Octavian Goga se studia în şcoală, iar opera lui era foarte bine cunoscută publicului larg, a fost de „poet al pătimirii noastre”.
Opera lui literară stătea la fundamentul acestei dimensiuni, iar despre activitatea politică a acestuia ştiam foarte puţine lucruri, atât cât era în circulaţia editorială/publică a vremii. Atât cât la vârsta mea puteam ajunge la adevărul istoric.
Oricum, poezia lui fusese tipărită în colecţiile celebre – „Biblioteca pentru toţi” (Editura Minerva) şi „Cele mai frumoase poezii” (Editura Albatros). Iar circulaţia lui în largul sufletului românesc a fost continuă, întreţinută şi de manualele şcolare, mult mai cinstite, culmea, în vremurile ideologiei roşii, cu istoria literaturii române.
Cum s-a ajuns la demolarea lui Octavian Goga, la propriu (bustul în bronz de la Iaşi) şi la figurat, e-o cale atât de lungă.
Intrat în conştiinţa publică, Octavian Goga este astăzi în orizontul întâlnirilor cotidiene, ca nume de instituţii (şcoli, biblioteci), nume de străzi, figurează în marile edificii de istorie literară, de la George Călinescu la Nicolae Manolescu.
De ce a ajuns să fie obiectul/subiectul unei acţiuni circumscrise juridic unei legi e greu de înţeles şi de acceptat de orice minte cu dreaptă judecată. Cum să-l invoci pe Octavian Goga în contextul unei legi discutabile şi juridic şi moral, fără să se ţină seama nici măcar de o prevedere a legii Wexler: „nu constituie infracţiune dacă fapta este comisă în scopuri artistice, ştiinţifice, educative sau pentru dezbaterea unor chestiuni de interes public”.
Cum a putut fi dat jos bustul lui Octavian Goga, la Iaşi, când acesta e prezent peste tot în spaţiul românesc, dar mai ales în sufletele celor care s-au adăpat din lirismul său? Având în vedere numele celor care ar putea fi obiectul acestei legi, nu ar fi oare normal ca instituţiile Statului, de la cele academice la cele) juridice, să clarifice nişte etichete în numele cărora sunt scoase din istoria naţională nume cu greutate în traiectoria lor biografică.
Iată, un nume pentru care s-a făcut dreptate în justiţie (după ce a făcut 15 ani de puşcărie grea fără sentinţă) şi care e din nou judecat, fără vreo sentinţă în acest sens. Nichifor Crainic a fost reabilitat postmortem în 1995 prin Decizia nr. 17/1995 a Curţii Supreme de Justiţie. În urma unui recurs în anulare, s-a dovedit că acesta „nu a fost nici fascist, nici nazist, nici antisemit, nici rasist”. Mai mult, Academia Română i-a reconfirmat statutul de membru al său, şi post-mortem.
Şi-atunci, de ce ar mai putea fi obiectul unor restricţii?! În cazul lui Octavian Goga, lucrurile trebuie abordate în logică juridică: cine, când, pentru ce l-a condamnat încât numele lui să poată fi şters din istoria naţională, evocarea şi invocarea sa să poate fi invocate juridic. Situaţia stânjenitoare de la Iaşi poate fi un moment de reconsiderare a unor măsuri care aduc atingere memoriei înaintaşilor. Măsuri care degradează arbritar imaginea unor valori ale istoriei şi culturii naţionale.
O dezbatere responsabilă, în numele adevărului şi dreptăţii, este reclamată cu prioritate, într-o ordine a urgenţelor regenerării morale a neamului nostru. „Radu Gyr şi Octavian Goga fac parte din istoria culturii româneşti şi trebuie păstraţi ca atare. Oricine doreşte se poate informa uşor despre viaţa lor, despre atitudinile lor şi despre creaţia lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori şi nici inchizitori. Consider că poezia lor a însufleţit viaţa românilor şi nu a jignit sentimentele altora.
În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creaţia lui Radu Gyr a avut şi conotaţii antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin, fiindcă avem discernământ şi putem decide singuri ceea ce este bine şi ceea ce este rău”, este poziţia academicianului Ioan-Aurel Pop, în contextul provocărilor generate de legea Wexler.
De aici dezbaterile pe tema legii Wexler trebuie să urmeze calea reevaluărilor făcute de cei care sunt îndreptăţiţi să judece şi să evalueze conţinuturile sensibile ale unor prevederi juridice, ieşite din ceea ce poporul român califică şăgălnic. „prostia omenească”, căci ce poate fi invocat mai bine atunci când avem în vedere masa mediocră a grosului politicii româneşti care a decis în numele poporului?!
Apoi, ce înseamnă, din punct de vedere juridic, „promovarea cultului”? Editarea unor opere literare este infracţiune sau scop artistic, ştiinţific etc? Rostirea în public a unui poem al unui autor etichetat fără a fi fost judecat şi emisă vreo sentinţă care să-l interzică, cum poate fi văzută ca… infracţiune? Amplasarea unei lucrări de for public reprezentând o personalitate a istoriei naţionale cum mai poate fi obiectul unei judecăţi în instanţă, pe ce se poate baza un rechizitoriu care cere demolarea?!
Decizia demolării nu poate fi susţinută nici juridic, nici moral, e un atentat la memoria culturală naţională. Efectul unei acţiuni de acest fel, provocatoare, în esenţa sa, readuce în discuţie nu doar o loege, ci un adevărat atentat la memoria noastră culturală, care vizează nume grele din istoria naţională. Cred că prin cazul Octavian Goga, a venit momentul unor evaluări „fără ură şi fără părtinire”, şi trebuie să facă dreptate posterităţii unor personalităţi prin care ne identificăm şi ne legitimăm în istoria umanităţii. Câtă vreme mai avem pretenţia că ne respectăm istoria şi valorile ei.
(sursa – Cadran – Jurnal mureşean, nr. 4 /78), aprilie 2026, redactor-şef Nicolae Băciuţ)
Citește și