Sanda Viţelar
În 2017 lucrurile erau, culmea, mult mai simple decât astăzi. Nu exista explicaţia comodă a inteligenţei artificiale, nu puteai să spui că vocea a fost clonată, că imaginile au fost fabricate în vreun laborator obscur sau că un duşman nevăzut a pus la cale o conspiraţie tehnologică.
Era o înregistrare audio care se auzea limpede, cu o conversaţie în care propunerile fostului preot Cristian Pomohaci nu lăsau prea mult loc de interpretări şi în care subiectul era atât de clar încât nici măcar cei mai înfocaţi admiratori ai săi nu au negat autenticitatea acesteia, ci doar au început să caute justificări. Că a fost provocat. Că a fost o capcană. Că a fost victima unor interese. Că omul, până la urmă, mai greşeşte.
Au trecut aproape zece ani şi, privind în urmă, îţi dai seama că adevărata poveste nu este nici despre înregistrări, nici despre dosare şi nici măcar despre Cristian Pomohaci.
Povestea este despre noi. Despre felul în care funcţionăm ca societate şi despre această fascinaţie aproape inexplicabilă pentru personaje controversate, pentru oameni care reuşesc să manipuleze emoţii, să creeze tabere şi să transforme orice acuzaţie într-o nouă ocazie de a-şi demonstra influenţa asupra unui public fidel.
Zilele acestea, pe măsură ce au apărut informaţii despre noi dosare, despre percheziţii, despre sume impresionante de bani găsite în locuinţele fostului preot, despre declaraţiile unui martor care susţine că a asistat la fapte grave şi chiar despre un nou dosar aflat în instrumentarea DIICOT, reţelele sociale s-au umplut de comentarii. Nu de uimire. Nu de întrebări. Nu de preocuparea firească pentru aflarea adevărului. Ci de mesaje de susţinere necondiţionată.
„Îl vor distrus.”
„Este o înscenare.”
„Oamenii buni sunt persecutaţi.”
„Dumnezeu îl va salva.”
Parcă am mai văzut filmul acesta. Şi atunci mi-am dat seama că lui Pomohaci nu i s-a întâmplat nimic excepţional. El este doar ultimul personaj dintr-o galerie pe care societatea românească o construieşte de foarte mulţi ani. Pentru că, dacă privim atent în jur, observăm că avem o slăbiciune aproape inexplicabilă pentru oamenii care împing limitele, care scandalizează, care se joacă cu regulile şi care sfârşesc prin a convinge o parte a publicului că, de fapt, ei sunt victimele.
Ne plac interlopii care ies din închisoare şi sunt aşteptaţi cu alai. Ne plac maneliştii care transformă opulenţa în model de viaţă şi vulgaritatea în succes. Ne plac fotbaliştii care schimbă mai multe scandaluri decât echipe şi care, după fiecare incident, sunt reprimiţi ca nişte eroi.
Ne plac politicienii despre care ştim foarte bine ce au făcut, dar pe care îi votăm fiindcă „mai fac şi ceva”. Şi, se pare, ne plac inclusiv foştii preoţi care reuşesc să transforme orice scandal într-o dovadă că sunt persecutaţi.
Este suficient să ne uităm la ce s-a întâmplat în faţa Judecătoriei Târgu Mureş. Un om încătuşat, escortat de poliţişti, a fost înconjurat de un grup de susţinători care au format un adevărat zid uman în jurul lui. Mai târziu, Poliţia a anunţat că verifică modul în care a fost organizată escorta, după ce o persoană s-a interpus între forţele de ordine şi inculpat.
Dar, dincolo de comunicatul oficial, imaginea în sine spune mai multe decât o mie de cuvinte. Oameni care simt nevoia să îşi apere idolul chiar şi în acel moment. Şi nu, nu cred că este vorba despre credinţă. Cred că este vorba despre nevoia noastră permanentă de a avea personaje providenţiale, oameni pe care să îi aşezăm deasupra celorlalţi şi pe care să îi scutim de regulile pe care le pretindem tuturor.
Există, probabil, explicaţii sociologice şi psihologice complicate pentru acest fenomen, dar există şi una foarte simplă. Românul se plictiseşte repede de normalitate.
Omul care îşi vede de treabă nu produce audienţă. Profesorul bun nu face sute de mii de vizualizări. Medicul care îşi face meseria nu umple săli de spectacole. Preotul discret nu devine vedetă.
În schimb, scandalul vinde. Extravaganţa atrage. Controversa creează comunităţi. Cu cât personajul este mai spectaculos, cu atât publicul este mai dispus să îi ierte greşelile şi să îi găsească explicaţii.
Ceea ce mă îngrijorează nu este existenţa unor astfel de personaje. Ele au existat şi vor exista întotdeauna. Mă îngrijorează faptul că de fiecare dată când apar dovezi, mărturii, înregistrări, dosare sau anchete, o parte a societăţii nu se întreabă dacă lucrurile sunt adevărate, ci cum poate să îşi apere idolul. Victimele pot aştepta. Adevărul poate aştepta. Justiţia poate aştepta. Important este ca personajul să nu cadă de pe piedestal.
Poate că, până la urmă, acesta este adevăratul scandal al cazului Pomohaci. Nu dosarele, nu acuzaţiile şi nici milioanele găsite la percheziţii, ci faptul că la aproape un deceniu după înregistrările din 2017 încă discutăm despre cât de nedreptăţit este omul şi prea puţin despre ce spune asta despre noi.
Iar când ne uităm la clasa politică, la modelele publice, la influencerii de ocazie, la interlopii transformaţi în vedete şi la scandalagiii promovaţi în prime time, poate că ar trebui să încetăm să ne mai întrebăm de unde apar.
Nu ne sunt impuşi., îi alegem, îi aplaudăm, îi urmărim şi îi apărăm, iar apoi, cu o sinceritate dezarmantă, ne plângem că nu mai avem modele.
Citește și