Moartea unui rezident de la Floreasca readuce în atenţie probleme cunoscute de ani de zile, pentru care încă nu există soluţii reale
Dr. Diana Pop
Un medic rezident aflat în ultimul an de pregătire a fost găsit fără viaţă într-o toaletă a Spitalului de Urgenţă Floreasca. O ştire care a şocat lumea medicală şi care, pentru câteva zile, a readus în atenţia publică o realitate despre care se vorbeşte de ani întregi.
Dincolo de circumstanţele exacte ale acestui caz, pe care ancheta le va clarifica, rămâne o întrebare incomodă: câţi medici rezidenţi trebuie să mai ajungă victimele unui sistem care îşi consumă propriii oameni înainte ca noi să trecem de la constatare la acţiune?
În România ultimilor ani s-au făcut numeroase studii, sondaje şi analize privind condiţiile de muncă ale medicilor rezidenţi. Rezultatele diferă în detalii, dar concluziile sunt remarcabil de asemănătoare.
Date prezentate recent de Colegiul Medicilor din România arată că peste 70% dintre rezidenţi dorm mai puţin de şapte ore pe noapte, aproape 80% efectuează muncă suplimentară, iar aproape jumătate declară că acest lucru se întâmplă frecvent. Lipsa condiţiilor elementare de lucru, a spaţiilor de odihnă, a echipamentelor funcţionale şi a timpului de recuperare după gardă continuă să fie raportată în mod constant.
Un alt semnal de alarmă vine din sondajele realizate prin platforma AbuzInSanatate.ro. Rezultatele arată că majoritatea medicilor rezidenţi au fost expuşi unor forme de abuz profesional, mulţi au fost umiliţi în public, iar un procent important afirmă că merg la serviciu cu teamă. Pentru mulţi dintre ei, raportarea problemelor nu reprezintă o soluţie, ci un risc suplimentar.
Aceste date nu descriu incidente izolate. Ele descriu un model, în care gărzile excesive sunt considerate normale, în care lipsa somnului este tratată ca un test de rezistenţă şi în care epuizarea este confundată cu devotamentul profesional.
Şi totuşi, poate cel mai tulburător aspect este că nimic din toate acestea nu este nou. Le ştim de ani de zile. Ştim că privarea cronică de somn afectează atenţia, capacitatea de decizie şi sănătatea mintal şi că oboseala creşte riscul de eroare medicală. Ştim că umilinţa şi intimidarea nu formează profesionişti mai buni. Sunt rezidenţi care ajung să petreacă zeci de ore consecutive în spital, care încep să creadă că este firesc să nu mănânce, să nu se odihnească şi să nu aibă dreptul la vulnerabilitate.
Dar faptul că un abuz este vechi nu îl transformă într-o tradiţie respectabilă. Ştim că lipsa perspectivelor profesionale îi împinge pe mulţi dintre cei mai buni tineri medici să caute un viitor în alte sisteme de sănătate. Şi totuşi continuăm să producem studii care confirmă ceea ce ştim deja.
Există o formă subtilă de cinism instituţional în această abordare. De fiecare dată când apare o tragedie, reacţionăm impecabil procedural, cerem anchete, solicităm rapoarte, înfiinţăm grupuri de lucru, centralizăm date, organizăm dezbateri. Cu alte cuvinte, facem exact ceea ce ne permite să evităm întrebarea esenţială: de ce nu am intervenit atunci când dovezile existau deja?
Între timp, problemele se acumulează. Proiectul noii Legi a salarizării aduce noi îngrijorări pentru medicii aflaţi în formare, iar după terminarea rezidenţiatului mulţi se lovesc de lipsa posturilor, de proceduri insuficient de transparente şi de o perspectivă profesională incertă.
România investeşte ani de pregătire şi resurse considerabile în formarea medicilor săi, doar pentru a-i pierde ulterior prin migraţie, dezamăgire sau epuizare.
Iar discuţia nu este doar despre medici. Este despre fiecare pacient care va ajunge într-o gardă, într-un serviciu de urgenţă sau într-o secţie de spital şi va depinde de luciditatea unui medic aflat la capătul puterilor.
Este despre studenţii la medicină care privesc spre colegii lor mai mari şi se întreabă dacă acesta este viitorul pe care şi-l doresc.
Este despre o societate care riscă să descopere prea târziu că un sistem medical nu se prăbuşeşte într-o singură zi. El se erodează lent, prin pierderea oamenilor săi cei mai valoroşi.
Limitarea reală a timpului de lucru, respectarea perioadelor de odihnă după gardă, mecanisme eficiente de raportare şi sancţionare a abuzurilor, transparenţa angajărilor şi predictibilitatea carierei medicale nu sunt revendicări exagerate, sunt condiţii minime pentru funcţionarea unui sistem sănătos.
Pentru că un sistem sanitar nu poate avea grijă de pacienţi atunci când nu este capabil să aibă grijă de propriii săi medici, iar atunci când următoarea tragedie va apărea, nu vom mai putea spune că nu am fost avertizaţi. Vom putea spune doar că am ştiut şi că am ales să nu facem nimic.
Longevitatea unui sistem medical nu se măsoară în numărul studiilor pe care le produce, ci în capacitatea lui de a-şi proteja oamenii. Atunci când cei care ar trebui să aibă grijă de sănătatea unei naţiuni ajung să fie sacrificaţi de propriul sistem, avem nevoie de responsabilitate.
Citește și