Prof. dr. Valentin Marica
Destinul critic şi editorial eminescian e opera aperta; o redeschidere continuă, prin noi abordări, a mărginilor şi nemărginilor universului eminescian, ilustrând ceea ce critica literară numeşte, sugestiv, con-vieţuirea cu Eminescu.
Într-un atât de prolific şi reverberant tărâm de receptare se înscrie noua lectură (recitirea în sensul dat de Matei Călinescu) a MARIEI KOZAK, analizând limbajul poetic şi trăirea eminesciană, şi îngândurată şi senină, întru prefacerea limbii şi a destinului acesteia.
Astfel, cu noua sa carte,Discursul liric eminescian. Spre o poetică a fiinţei, apărută la Junimea în colecţia Eminesciana, intră în adâncimile tainice ale universului liric eminescian, argumentând zbaterea fiinţei întru aşa-zisul lucru asupra cuvântului, a acelui cuvânt care să vadă lumina (N. Stănescu) şi s-o reţină în el.
Maria Kozak surprinde, în comentarii şi analize propriu-zise, pe text, evantaie de sensuri ale cuvântului eminescian, ale mlădierii cuvântului într-un freamăt infinit, însemnând o adevărată „revoluţie” a limbajului, menită să susţină modernitatea poeziei mai mult decât universul tematic.
Maria Kozak dimensionează căi de ajungere la Eminescu, la spaţiile astrale ale cuvintelor, la înlăuntrul limbii, armonizându-se cu înlăuntrul fiinţei, cu rosturile şi întrebările fiinţei lumii şi ale fiinţei poetului. Autoarea preia ceea ce Petru Creţia numea, în testamentul de eminescolog, nevoia de lărgire şi adâncire a înţelegerii operei lui Eminescu, asemuită unui aisberg.
Sorgintea demersului constă în fascinaţia autoarei pentru lumea eminesciană cea fără de margini, opera Poetului fiindu-i revelaţie biografică şi profesională, Maria Kozak fiind profesoară de limba şi literatura română, inspector de specialitate la Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş. De aici, sonorităţile de afectivitate ale demersului, amintindu-ne de cartea eminescologului Ioana Bot, Eminescu, explicat fratelui meu, sau de ceea ce menţiona Ioana Bot cu referire la cărţile de exegeză care să fie porţi deschise spre cât mai multe teritorii ale creaţiei eminesciene.
După cum, cercetarea pe care Maria Kozak o înscrie în repertoriul eminescologiei actuale, mereu surprinzătoare, poartă elocinţa transmisă, ca mentor, de universitarul Dimitru Irimia, în special prin opera sa capitală, Dicţionarul limbajului poetic eminescian, şi provocarea ideatică privind armonia eminesciană ca trăsătură definitorie a limbajului poetic.
Exegeza Mariei Kozak, strucurată în patru nuclee argumentative, Eminescu sau despre devenirea cuvântului,Tipologia structurilor determinative ale numelui, Determinări lingvistice şi poetice, Structuri cu determinative în poetica textului – Sara pe deal. Abordare semiostilistică, ilustrează miracolul întâlnirii cu ideea eminesciană prin magia limbajului, constând în căutarea cuvântului unic ca să dea garanţia eternităţii.
Pornind de la cunoaşterea profundă a „biografiei cuvântului” – sintetizează Maria Kozak – Eminescu a înnoit limba, dându-i nobleţe şi valori estetice, favorizându-i virtuţile expresive, mireasma proprie, dar şi ţesătura străveche, sorţi de a stărui şi înrâuri în timp; trecând peste nemărginirea timpului; rămânând „poetul de mâine”.
Într-o lume a vidului valorilor, cinismului şi narcisismului (Andrei Marga vorbea în Diagnoze despre lichefierea lumii contemporane), o carte despre Eminescu este semn ordonator, libertate şi sfinţenie. Şi atunci, cât sublim se aşează în biografia Mariei Kozak!
Citește și