Acad. prof. univ. dr Ioan Aurel Pop
Vă propun, de data aceasta, să revenim la esenţe şi, în primul rând la limbă. Limba este cea mai importantă creaţie spirituală a unui popor, cea mai înaltă marcă a identităţii. Limba este felul nostru de a ne adresa lumii palpabile şi dumnezeirii, de a ne adresa pământului şi cerului. În limba română, avem câteva zeci de cuvinte care sună ca metaforele, care au un iz arhaic şi etern în acelaşi timp, care adăpostesc în sensurile lor adevărate lumi sau universuri.
Doina, de exemplu, este un cuvânt cu etimologie şi o origine necunoscute. Termenul vine din asemenea adâncuri, încât se identifică perfect cu noi, ne poartă dorurile toate, uneori în sunet de colindă, „la mijloc de codru des” ori „pe-un picior de plai”, cu mioarele şi „cânii”, la stână, pe plaiuri ori în văi adânci, pe unde ne-am dus veacul…
Octavian Goga, mereu îndurerat până la Marea Unire, vedea „privighetori din alte ţări” care „vin doina să ne-asculte”, iar „veselul Alecsandri” îl preamărea pe autorul anonim, care „Doina zic, doina suspin,/ Tot cu doina mă mai ţin;/ Doina cânt, doina şoptesc, Tot cu doina vieţuiesc”.
Mai presus de toţi, Eminescu, acela care avea puterea de a vedea România pe hartă înainte de a fi aievea, îi doineşte ţării şi stării: „Doină, doină, greu îmi cazi/ Din pădurea cea de brazi,/ Şi cu jale îmi răsuni/ Din huceagul de aluni,/ Şi m-adormi, m-adormi cu drag/ Prin frunzişul cel de fag.” („Doină, doină, greu îmi cazi”).
Românul s-a născut cu doina, s-a căsătorit cu doina şi s-a prohodit şi a murit cu doina, adică a vieţuit cu doina. Doina a fost hrana dătătoare de har al vieţii românilor.
Fără să exagerăm, ar trebui să semănăm iarăşi doinele în sufletele copiilor noştri. Poate am mai reuşi să ostoim valul acesta poluant al manelelor, care nu au nicio legătură profundă cu zestrea noastră spirituală.
Citește și