Pelerinajele spre fiinţa noastră

Alecu Reniţă

Ador drumeţiile care devin adevărate pelerinaje sufleteşti. Mă răscolesc până la lacrimi imaginile de altă dată, când după „Podul de flori” din 6 mai 1990, prin breşele zidului înlănţuit cu sârmă ghimpată, cohorte întregi de mii şi mii de basarabeni şi bucovineni, ţineau calea spre locurile sfinte din Ţară.

Moldova de dincolo, ieşită de sub ruinele dictaturii, îşi recăpăta demnitatea înjumătăţită şi exilată, primind cu sufletul în palme cealaltă parte de popor român, care reîntregea prin pelerinaje la Putna, Botoşani, Ruginoasa, Suceava, Iaşi, Neamţ, Vaslui, Bacău şi Focşani icoana strălucitoare a timpurilor de glorie, când să-ţi aperi moşia, neamul şi credinţa însemna unitate, libertate, onoare şi datorie sacră.

Îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, basarabenii şi bucovinenii au acoperit cu petale drumurile ce duceau spre Eminescu, Ştefan cel Mare, Alexandru Cuza Vodă, Mihail Kogălniceanu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, spre mormintele voievozilor iubitori de Ţară şi către vetrele încărcate de dor şi istorie românească.

Apoi basarabenii au sorbit din apa vie a Carpaţilor şi au descins în cealaltă parte de munte, la fraţii din Ardeal, care îşi tăinuiau şi ei destinul într-o speranţă şi lacrimă ascunsă în cronici străine.

Întâlnirile cu ardelenii îmi reînviau episoade duioase din copilărie, când familia noastră s-a reîntregit şi trăia din plin bucuria reîntoarcerii acasă a bunicilor şi rudelor din exilul siberian, făcându-ne să ne simţim mari şi învingători peste nedreptăţi. Nu pot încăpea în cuvinte emoţiile născute din popasurile la locurile de poveste de pe plaiurile bistriţene legate de baştina lui George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, la Răşinari, satul lui Octavian Goga, Emil Cioran, Andrei Şaguna şi Lancrămul lui Lucian Blaga.

Iar atingerea pietrelor înălţate pe jertfă şi unitate românească ale cetăţii de la Alba Iulia, ne deschidea porţile timpului şi ne ducea în Ziua înfrăţirii pe veci a pământurilor înstrăinate, în Ziua de 1 decembrie 1918!

Ce fior arhaic şi unic a cutremurat fiinţa basarabenilor, când s-au întâlnit cu Dunărea la Cazane! Aveau convingerea că au mers pe un traseu arhicunoscut şi au ajuns la o străveche destinaţie de pelerinaj întipărită în memoria lor ancestrală.

Nimic nu le părea străin şi necunoscut: unii se duceau, fără să întrebe, pe cărările din alte timpuri, spre locurile milenare de închinare şi rugăciune, alţii îşi căutau strămoşii printre vetrele înşiruite pe malurile fluviului. În ochii lor, Dunărea se legăna între începuturile de la facerea lumii şi până la evurile pierdute în neant, ieşea alene din „negura de vremi”, lua înfăţişarea de părinte şi privea în depărtări, până la celălalt capăt al împărăţiei, străjuită de dârzul şi nesupusul Nistru.

La Cazane, ca peste tot de-a lungul fluviului, basarabenii s-au convins că nu ei descoperiseră Dunărea, ci Dunărea îi recunoscuse pe ei, primindu-i cu blândeţea unei mame care îşi îmbrăţişează, după veacuri de înstrăinare, copiii reîntorşi la leagăn.

Cum să nu tresari plin de uimire, când cerurile Munteniei au albăstrimea lanurilor de cicoare de pe platourile Nistrului?! E atâta risipă de frumuseţe în Oltenia, încât cauţi „Masa tăcerii” şi scaunele apostolilor pentru a te aşeza să savurezi în tihnă cele văzute pe un tărâm desprins din paradis.

Ajungi la „Coloana Infinitului” şi nu te poţi decide unde să ţii calea mai întâi, căci auzi simultan chemările Jiului, Oltului, Munţilor Parâng, Godeanu şi Retezat, precum şi dangătul clopotelor de la mănăstirile Tismana, Horezu şi Cozia. Eşti copleşit de minunăţiile care îţi încântă ochii: pământul Olteniei arată ca podoabele de sărbătoare, lumina blândă se aşterne peste satele cu nume de legendă, iar vorbele oamenilor întâlniţi în cale sună ca o binecuvântare veche, păstrată din vremea voievozilor şi a sfinţilor.

Cum să-ţi continui drumeţia fără să stai măcar o zi sau două lângă izvoarele de veşnicie şi cărţile de învăţătură din salba de mănăstiri, cum să te desparţi de albastrul cerurilor din Oltenia, când ele poartă frumuseţea câmpurilor de cicoare din Basarabia?

Fără să treci pe pământul Ţării din dreapta Dunării, nu poţi împlini destinaţia şi rostul peregrinului. Dobrogea are farmecul ei, care se dezvăluie încet şi se strecoară blând în inimă ca lumina răsăritului, ca o rugăciune rostită în zori de zi, ca o odă a bucuriei.

Îmbrăcată vara în aurul unduitor al lanurilor de grâu şi împodobită de nesfârşirea câmpurilor de floarea-soarelui, Dobrogea se lasă îmbrăţişată la răsărit de Marea Neagră, iar spre apus, împreună cu Basarabia, străjuieşte malurile Dunării şi Delta ei nepereche în lume, unde simfonia naturii adună susurul apelor, foşnetul stufărişurilor, ţipătul păsărilor de baltă şi zbaterea peştilor în năvodul lipovenilor.

Munţii Măcin se deschid privirii ca o primă filă din cartea genezei, cu răbufniri minerale aruncate la suprafaţă, cu lanţurile montane ruinate de trecerea milioanelor de ani şi cu povârnişurile prinse între îngrămădiri de bolovani rostogoliţi spre văile abia atinse de vegetaţia sălbatică.

Cine are ochi să vadă frumuseţile peisajului prins între brizele Mării Negre şi miracolele Deltei, poate lua cu sine Dobrogea eternă, locul unde creaţia îşi rosteşte psalmii printre cârdurile de lebede, cormorani şi pelicani.

Pelerinul se întoarce acasă… de acasă. Nu mai este omul care a plecat la drum. Are adunate în suflet imagini dragi, chipuri de fraţi, peisaje pitoreşti, locuri de o rară frumuseţe. Intră în Basarabia natală ca un om care s-a căutat pe sine. Înţelege că nu a străbătut România pentru a descoperi alte ţinuturi, ci pentru a învăţa să-şi privească propria vatră cu ochii recunoştinţei şi ai iubirii.

Basarabia nu este capătul pelerinajului. Aici, între Prut şi Nistru, pelerinul înţelege că patria nu este doar locul în care te-ai născut, ci locul în care sufletul îşi recunoaşte rădăcinile şi îşi regăseşte limba, memoria şi destinul.

De acum înainte, va purta România întreagă înlăuntrul său, iar Basarabia o va iubi cu şi mai multă duioşie, fiindcă a descoperit că rădăcinile ei nu se opresc la o margine de hotar, ci se hrănesc din aceeaşi istorie, credinţă şi lumină. Când se încheie pelerinajul drumurilor, începe pelerinajul vieţii: unul fără sfârşit, în care fiecare zi devine o datorie de a păstra vie moştenirea primită şi de a o dărui, neştirbită, celor ce vor veni după noi.

Citește și