Alecu Reniţă
Ore în şir pierdute la graniţa fictivă de pe Prut. Ieri, după miezul nopţii, am ajuns la Chişinău.
Am intrat cu autoturismul în zona Vămii Albiţa la ora 19.27. Rândul arăta ca în vara anilor 1990-1991, doar că invers – dinspre România spre Basarabia. Coada de autoturisme se întindea până la indicatorul ALBIŢA de lângă benzinărie. Mai multe sute de maşini se aflau încolonate, în două rânduri, aproape în nemişcare. Zeci de mămici cu sugari în braţe încercau zadarnic să-i liniştească, în timp ce alţi copii de 2, 5 sau 7 ani alergau printre maşinile staţionate, încercând să scape de povara „statului pe loc”.
Nu vreau să descriu o stare de lucruri banală, care agonizează de decenii. Abia după trei ore de stat în zăpuşeală am ajuns la grănicerii şi vameşii români. Am trecut Prutul şi am intrat în vama R. Moldova la ora 22.35. Autoturismele erau dirijate pe mai multe coridoare de verificare, iar procedura se desfăşura foarte rapid. În mai puţin de o jumătate de oră am trecut controlul complet şi am pornit spre Chişinău.
Experienţa din aceeaşi seară demonstrează că problema nu este legată de numărul de autoturisme, ci de modul în care este organizată activitatea în punctul de frontieră. Aceeaşi presiune de trafic a fost gestionată radical diferit pe cele două maluri ale Prutului.
Apar câteva întrebări fireşti:
1. Cum se întâmplă că la vama şi frontiera României, la intrarea spre R. Moldova (spaţiu non-UE), autoturismele stau în rând cu orele (1, 2, 3, 4 şi chiar 5 ore), iar acelaşi număr de maşini este fluidizat la vama R. Moldova în doar 20-30 de minute?
2. De ce la frontiera de ieşire din România, ţară membră a Uniunii Europene, spre R. Moldova (spaţiu non-UE), procedurile de verificare sunt atât de lente, executate de funcţionari care abia se mişcă, de parcă le-ar fi teamă să nu adoarmă din mers?
3. Dacă disfuncţionalităţile de la frontiera de ieşire din România spre spaţiul non-UE ţin de un management defectuos, de ce nu sunt preluate şi aplicate practicile de organizare care funcţionează deja mult mai bine pe malul stâng al Prutului, în R. Moldova?
Am trecut de nenumărate ori, tur-retur, frontiera blestemată şi falsă de pe Prut. De fiecare dată m-am simţit insultat şi umilit să mă deplasez în interiorul Ţării mele cu paşaport de străinătate, în faţa unor grăniceri şi vameşi mulţumiţi că au un loc de muncă bine plătit din contribuţiile românilor de pe ambele maluri ale Prutului, pe seama libertăţii, demnităţii şi unităţii unui popor dezmembrat.
În afară de uriaşul disconfort uman, aceste cozi kilometrice înseamnă mii de ore de muncă pierdute, tone de combustibil irosit, costuri suplimentare pentru cetăţeni şi transportatori şi o imagine nedemnă pentru un stat membru al Uniunii Europene.
Dincolo de cerinţele securizării frontierei externe a UE, ruşinea rândurilor kilometrice de la frontiera artificială de pe Prut aparţine, în primul rând, clasei politice de la Bucureşti, specializată în justificări ridicole şi declaraţii patriotice, dar lipsită de voinţa de a uni naţiunea română sau măcar de a organiza un serviciu modern şi eficient de trecere rapidă a cetăţenilor români peste graniţa fictivă existentă din 23 august 1944 până în prezent.
În fine: dacă nu doriţi să-i „supăraţi pe ruşi” şi să spălaţi această ruşine de pe harta României dezmembrate, măcar manifestaţi respect faţă de românii din ambele state, care sunt nevoiţi să traverseze zilnic Prutul. Organizaţi, până la Reîntregirea Ţării, un management modern, eficient şi demn al circulaţiei peste această frontieră artificială impusă de Moscova.
Totuşi, vă rog să nu încredinţaţi elaborarea acestui management acelora care au inscripţionat pe toate zidurile din Ţară: „Basarabia e România”. Lozinca este absolut adevărată, dar românii au obosit de declaraţii patriotice şi de spectacolele înşelătoare din parlamentele de la Chişinău şi Bucureşti, unde politicienii se îmbrăţişează, se pupă şi joacă împreună „Hora Unirii”, fără… Unire. P.S. Fără niciun motiv real, sub diferite pretexte, de-a lungul anilor am întâlnit numeroase situaţii în care, la punctele de trecere a frontierei (PTF) dintre România şi R. Moldova — Galaţi, Oancea, Bumbăta, Albiţa, Sculeni, Stânca — se aflau în rândul de aşteptare doar 1–2 autoturisme, iar funcţionarii îşi permiteau să dea drumul călătorilor abia după o oră sau două. Evident, nu este vorba doar de neglijenţă în serviciu, ci de un stil de lucru defectuos, înrădăcinat de mulţi ani la PTF-urile nominalizate. Poate că autorităţile române vor reuşi să reglementeze băutul cafelei, fumatul şi pălăvrăgeala în timpul serviciului la PTF măcar cu o zi înainte de a fi desfiinţată graniţa artificială de pe Prut.
Citește și