Sanda Viţelar
În presă întâlneşti mulţi oameni. Le asculţi poveştile, le notezi cuvintele, le urmăreşti gesturile şi încerci să înţelegi ce se află dincolo de informaţia pe care urmează să o aşezi în pagină. Uneori, dacă eşti norocos, întâlneşti oameni care nu doar că au trecut prin experienţe grele, ci au reuşit să vadă adevărul ascuns în spatele durerii şi al suferinţei. Ana Maria Hambeţiu este unul dintre aceşti oameni.
Povestea ei ar putea fi spusă simplu: a fost judecător timp de 26 de ani, a primit un diagnostic oncologic, a supravieţuit, a studiat psihologia şi a devenit psiho-oncolog. Numai că o asemenea înşiruire, oricât de corectă ar fi, nu spune aproape nimic despre ceea ce s-a petrecut cu adevărat. Nu cuprinde spaima, vulnerabilitatea, întrebările şi nici momentul în care un om înţelege că nu mai poate continua să trăiască aşa cum a trăit până atunci.
Dintr-odată, omul obişnuit să analizeze probe, să ordoneze fapte şi să caute adevărul juridic s-a trezit redus la un cod de bare pe un document medical. Roba, funcţia, autoritatea, toate acele lucruri prin care societatea ne identifică şi prin care ajungem, uneori, să ne identificăm noi înşine au dispărut. A rămas omul, faţă în faţă cu boala şi cu întrebarea: „Cine mai sunt eu?”.
Este uşor să transformăm astfel de poveşti în lecţii convenabile despre optimism, putere şi luptă. Să spunem că trebuie să fim puternici, că totul se întâmplă cu un motiv sau că suferinţa ne face neapărat mai buni. Anamaria Hambeţiu nu vorbeşte însă despre boală în sloganuri. Nu o idealizează şi nu îi contestă cruzimea. Ştie ce înseamnă frica primordială de moarte, prăbuşirea interioară şi singurătatea omului căruia ceilalţi îi spun că este puternic tocmai pentru a nu mai fi nevoiţi să vadă cât de mult ajutor îi trebuie.
Din această perspectivă, afirmaţia ei – „Am ales vulnerabilitatea ca act de curaj” – capătă o greutate aparte. Nu este o formulă frumoasă, construită retrospectiv pentru un interviu. Este concluzia unui om care a trăit multă vreme într-o profesie în care vulnerabilitatea trebuia ascunsă. Judecătorul nu are voie să plângă în sala de judecată. Medicul nu are voie să se prăbuşească în faţa pacientului. Omul puternic nu are voie să ceară ajutor. Numai că, dincolo de robă, de halat şi de funcţie, se află întotdeauna un om. Iar uneori adevărata putere începe exact în clipa în care acesta recunoaşte că nu mai poate singur.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult nu este schimbarea ei profesională, deşi să începi o facultate şi o nouă viaţă după zeci de ani de magistratură este, în sine, remarcabil. M-a impresionat felul în care şi-a transformat experienţa într-o formă de responsabilitate faţă de ceilalţi. Putea să îşi trăiască liniştită anii de după pensionare, să îşi protejeze sănătatea şi să lase în urmă tot ceea ce fusese greu. A ales însă să intre, zi după zi, în poveştile pacienţilor oncologici, să stea lângă frica lor şi, uneori, lângă apropierea morţii lor. Nu pentru că durerea ei ar fi dispărut, ci pentru că a învăţat să îi dea un sens.
Poate că asta ar trebui să însemne suferinţa: nu o pedeapsă trimisă de o forţă superioară şi nici o sentinţă în faţa căreia omul nu poate decât să se supună. Poate că suferinţa vine şi cu o întrebare, chiar dacă avem nevoie de timp pentru a o putea auzi: ce alegem să facem cu ceea ce ni s-a întâmplat? Nu alegem întotdeauna durerea, boala sau pierderea, dar putem alege în ce le transformăm. În teamă sau în înţelegere, în izolare sau în apropiere de ceilalţi, într-un capăt de drum sau într-un început pe care nu ni l-am fi imaginat niciodată.
Din această perspectivă, povestea Aneimaria Hambeţiu este poate cel mai mare dar pe care îl poate oferi celor care o ascultă. Nu ca exemplu, fiindcă fiecare om îşi traversează suferinţa în felul şi în ritmul său, ci ca o reamintire: durerea nu vine să ne spună cine suntem şi nici să ne condamne să rămânem în locul în care ne-a găsit. Ea ne poate readuce în faţa propriei libertăţi, aceea de a hotărî ce construim din lucrurile care ne-au frânt. Iar uneori, din ceea ce părea o sentinţă, poate lua naştere capacitatea de a sta lângă suferinţa altuia şi de a-i spune, fără vorbe mari, că nu este singur.
Povestea Aneimaria Hambeţiu nu este doar despre un judecător care a devenit psiholog şi nici doar despre o femeie care a trecut prin cancer. Este despre ce poate face un om pentru semenii săi după ce a avut curajul să vadă adevărul propriei suferinţe. Despre felul în care o rană nu dispare, dar poate deveni un loc prin care lumina ajunge şi la ceilalţi.
Citește și