Adrian Armand Giurgea
Adesea mă cuprinde revolta. Aş spune că ar trebui să fiu obosit de la atâta, însă într-o lume cuprinsă de lehamite revolta mea mă face să trăiesc. Deşi simt mai tot timpul că e fără sens.De la schimbarea de regim din 1989, noi, cei din generaţia mea, am tot sperat. Am aşteptat. Au venit alte generaţii din urmă şi au sperat şi ei. Au aşteptat. Fără a înţelege că, de fapt, aşteptarea nu va aduce nimic. Pentru că nu e vorba de vreun tren sau de vreo cursă regulată de autobuz.
E vorba despre schimbarea pe care am aşteptat-o. Însă majoritatea nu ne-am implicat! Am lăsat locurile libere pentru toţi neaveniţii şi impostorii care s-au aşezat liniştiţi la cârmă, pozând în salvatori. Şi noi am aşteptat ca cineva să îi demaşte. Să îi pună la zid. Şi să ne mulţumească pentru că nu ne-am mânjit înhăitându-ne cu ei. Iar ceilalţi au aşteptat să îi demascăm noi. Toţi am aşteptat. Şi încă aşteptăm. Toate leprele s-au pus la costum şi cravată şi au învăţat să vorbească cu emfază, gesticulând doct în faţa mulţimilor.
Toţi ciurli-burli din societate s-au dichisit şi au ieşit la paradă hipnotizând generaţii la rând mulţimile care au crezut că asta înseamnă schimbarea. Şi toţi au văzut că, de fapt, rahatul este din ce în ce mai mare şi mai puturos, dar nimeni nu s-a opintit să facă curat! Pentru că mişeii care şi-au luat lozurile câştigătoare au reuşit întotdeauna să declanşeze conflicte artificiale între bresle, clase sociale sau etnii şi religii. Pentru că, instinctiv, au pornit să călărească poporul după dictonul latin: divide et impera!
Iar poporul, adică noi, ne-am lăsat şi ne lăsăm conduşi fără să comentăm aşteptând şi astăzi ca alţii să o facă! Însă ei şi-au făcut planurile şi schemele de atac. Şi-au făcut partidele şi găştile în aşa fel încât să pară că se luptă pentru viitorul nostru. Pentru binele nostru. Iar mulţimea aşteaptă pasivă schimbarea. Care însă nu mai vine. Ne schimbăm însă noi, o generaţie cu alta. Şi singura constantă a tuturor vremurilor rămâne lehamitea. Care a pus stăpânire pe toţi şi pe toate. Şi e dublată de fatalism şi de blazare.
Pentru că, nu-i aşa, ce poţi să mai faci în faţa minciunii care a reuşit să se transforme în adevăr pentru că e acceptată de majoritate?! Ce mai poţi spune în faţa falsului care e prezentat drept original şi acceptat ca atare?! Ce mai poţi spune în faţa hârtiilor care ne prezintă impostorii drept mari cărturari, cu doctorate şi fel de fel de titluri pentru care au studiat mai puţin decât un copil de clasa a VII-a, dar pentru care au plătit adesea mai mult decât câştigă un angajat de rând al Statului Român. Şi, măcar dacă plăteau de la ei, dar au plătit din banii noştri, ai tuturor, şi uneori cu distincţii şi titluri date profesorilor care le-au acordat titlurile în numele nostru al celor mulţi şi tăcuţi. Pentru că impostorii nu au şi nu vor avea scrupule, nici remuşcări.
Ei ştiu că poporul alienat, cuprins de lehamite, nu e altceva decât o masă amorfă care poate fi uşor dirijată într-o direcţie sau alta. Credulă şi liniştită. Astfel că toate scenariile pentru a rămâne la masa bogaţilor li se vor confirma şi vor merge mai departe, generaţie după generaţie, pe acelaşi model. Pentru că şi l-au scris deja în ADN, iar poporul, speriat de vaccinuri, dar doct în lupta împotriva ambulanţelor negre care fură copii noaptea când orice pisică e neagră, nu va spune nimic.
Le va mulţumi întruna şi, când va simţi că îl doare se va retrage puţin invocând, da, exact, lehamitea care l-a cuprins. Pentru că, alienaţi de regimul comunist, nu reuşim să înţelegem nici astăzi că schimbarea presupune evoluţie şi implicare, nu aşteptare şi lehamite! Căci e uşor a da vina mereu pe altcineva, însă culpabilizarea aceasta se întoarce ca un bumerang şi loveşte exact în cei care refuză să se implice, adică în noi. Şi se întâmplă asta de zeci de ani, fără ca cineva să mişte măcar un deget.
Pentru că, nu-i aşa, dacă vrea cineva schimbare, n-are decât să o facă. Asta pentru că „schimbarea stăpânilor e doar bucuria nebunilor”… Şi nouă nu ne place să fim fim consideraţi nebuni. Nici măcar în glumă. Pentru că nebunia este o boală, şi noi nu suntem nebuni să ne îmbolnăvim pe degeaba. Mai bine rămânem cu lehamitea. Şi îi lăsăm pe şmecherii de serviciu să îşi umple în continuare conturile, să trăiască în huzur, căci fericiţi sunt cei care se mulţumesc cu puţin, cred şi nu cercetează… Da, priviţi în jur şi spuneţi dacă vă place! Târgu Mureş, Mureş, România… Da, exact: de ce nu v-ar plăcea?!
NU vă deranjează nimeni şi nimic. Nici maşinile de pe trotuare, nici mizeria, nici stagnarea asta nenorocită pusă în cârca fie a conflictului de natură etnică, fie a neputinţei celor ce au fost sau a celor ce sunt… Căutaţi mereu scuze, dar niciodată soluţii! Iar asta mă face să mă revolt! Pentru că lehamitea este indusă de lipsa de implicare şi de teama de schimbare! Asta deşi clamaţi schimbarea ca nevoie intrinsecă! Deşi spuneţi că vă implicaţi, însă, în fond, nu vreţi altceva decât sinecuri sau fotolii călduţe! Adică exact ce au cei pe care îi blamaţi. Şi asta mă revoltă!
Deşi, îmi spun prieteni, adesea, că toate astea sunt, de fapt în firea umană… Mă uit însă în jur, jurul mai îndepărtat, şi văd că la ei s-a putut sau se poate. Oare ei nu sunt oameni? Oare ei de ce nu sunt cuprinşi de lehamite şi au reuşit? Nu mai contează. România este în vacanţă. Chiar dacă motorina standard a ajuns la 11 lei litru. Chiar dacă nu se întâmplă nimic. România e în vacanţă. Sau, oare, tocmai de aceea? Hai, spuneţi, căci vreau să înţeleg de ce revolta mea nu reuşeşte să se întâlnească cu revolta voastră?
Revolta mea e permanentă. A voastră e în vacanţă? Am înţeles, se va întoarce obosită şi va aştepta liniştită schimbarea. De ce să ne mai revoltăm atunci, în masă?! Să ne lăsăm cu toţii cuprinşi de lehamite. Pentru că e o scuză care dă bine în faţa sfertodocţilor, dar şi în faţa celor cu ceva şcoală în plus. Fiecare cu ale lui. Cât le mai are. Părerea mea.
Citește și