Ileana Sandu
Aflat în excursie cu şcoala, „domnul Goe” al zilelor noastre, ce să vezi, a fost „certat” de învăţătătoarea care i-a însoţit pe cei 30 de copii din grup, având răspunderea de a-i supraveghea, de a impune reguli şi de a avea grijă de ei. Micuţul a pus imediat mâna pe telefonul mobil, informându-i pe mami şi pe tati despre trauma cumplită prin care trecuse. La întoarcere, aceştia l-au aşteptat la autocarul oprit în faţa şcolii şi, în văzul tuturor, au luat-o pe femeie la pumni şi la palme, în învălmăşeala creată fiind lovite şi două copile de 7 ani.
Imediat, cazul a fost relatat la posturile TV, catalogat drept unul „revoltător”.
Ca la un semn, au apărut şi comentatorii de serviciu – cei care se pricep la absolut, dar la absolut orice, de la vaccinuri, la noradrenalină şi, mai nou, la cotele apelor Dunării şi cum ne fură francezii apa. S-a dezbătut, din nou, a câta oară, problema „violenţei în şcoli” şi a rămas că se vor lua măsuri drastice. Se vor înfiinţa câteva comisii care să se ocupe „punctual”de această problemă.
În realitate, fenomenul este în floare: profesori jigniţi, agresaţi, batjocoriţi în timpul orelor de curs, de către domnii elevi, luaţi la întrebări de părinţi care le reproşează că ăia mici nu mai răzbesc cu atâta învăţătură şi că materiile sunt prost predate, că aşa au citit ei pe Google şi pe Tik Tok…
În cazul de faţă, însă, avem de-a face nu doar cu un episod grav de violenţă, ci şi cu un simptom al unei boli mult mai profunde: incapacitatea de a mai accepta limite, reguli şi autoritate.
În ce hal am ajuns, totuşi, să considerăm că, dacă propriul copil ne spune „m-a certat profesorul”, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să căutăm vinovatul şi să-l luăm la pumni şi picioare?
Între „copilul meu mi-a spus că profesoara l-a certat” şi „merg să-i dau o lecţie profesoarei” există o prăpastie morală pe care niciun părinte nu are dreptul să o traverseze, mai ales în faţa propriului copil.
Ne plângem tot mai des că elevii nu mai respectă profesorii, că autoritatea cadrului didactic a dispărut, că şcoala nu mai are aceeaşi putere de a educa, iar profesorul este pus permanent în situaţia de a se apăra, de a se justifica, de a se teme că orice observaţie poate genera un conflict cu familia.
Ceea ce uităm este: de unde, oare, învaţă copilul acest comportament? Că doar nu trăieşte în junglă, ba, dimpotrivă, are de toate: smartphone, tabletă, mâncare fără e-uri, cont pe reţelele de socializare etc. Dacă vede că părintele îşi rezolvă conflictele prin agresivitate, ce argument mai poate avea profesorul când îi vorbeşte despre respect, autocontrol şi consecinţele propriilor fapte?
Şcoala nu poate funcţiona fără autoritate, iar autoritatea nu înseamnă abuz, umilire sau dictatură, ci reguli, limite şi responsabilitate. Un profesor trebuie să ştie că, atunci când un elev greşeşte, are voie să-i spună că a greşit. Un părinte trebuie să ştie că, înainte de a lua apărarea copilului, are obligaţia să afle ce s-a întâmplat.
Ce fel de societate construim atunci când primul nostru instinct, în faţa unei nemulţumiri, este „pe cine trebuie să cotonogesc, dragu mamii?”.
Aflăm că, în cazul reletat, părinţii au fost arestaţi pentru 30 de zile. Dar asta nu garantează că, odată scăpaţi de belea, n-o vor lua-o de la capăt, cu şi mai multă înverşunare. Păzea, domnilor profesori!
Citește și