Cercul vicios al României

Marius Paşcan

Ca de fiecare dată, în situaţii critice, la vârful ţării este mai mult decât vădită incompetenţa şi iresponsabilitatea, perpetuate politic consecvent prin instituţiile publice de-a lungul anilor. România este din nou într-o situaţie-limită. Seceta, Dunărea scăzută şi reducerea producţiei de electricitate au condus la declararea stării de alertă energetică.

Numai că seceta nu poate explica totul. Termocentrala de la Iernut trebuia finalizată în 2020. Despre Tarniţa-Lăpuşteşti se discută de peste două decenii. Capacităţi energetice controlabile (pe cărbune) au fost închise, înainte de a se construi ceva în schimb. Reţelele şi stocarea nu au constituit priorităţi, deşi bani europeni există în acest sens. Natura produce criza, însă administraţia este cea dintâi responsabilă pentru cât de vulnerabili ne găseşte criza.

Şi nu este pentru prima dată, doar vă reamintesc. În 2009, criză a gazului metan. Conflictul ruso-ucrainean întrerupe alimentarea cu gaz rusesc către Europa. România rezistă mai bine decât ţări mult mai dependente, datorită producţiei interne şi a depozitelor, dar este obligată să restricţioneze alimentarea unor mari consumatori industriali. Episodul arată cât de puţine interconectări şi alternative regionale avea atunci sistemul, deşi avertismentul exista mult anterior evenimentului.

În 2014, accidentul şi bâjbâiala instituţiilor statului prin Apuseni. Când, un avion implicat într-o misiune medicală de urgenţă ajunge într-o zonă montană greu accesibilă. Statul dispune de ROMATSA, STS, ISU, poliţie, jandarmerie şi structuri de coordonare. Şi totuşi, localizarea şi intervenţia se transformă într-un exemplu de comunicare defectuoasă între instituţii, care a generat suplimentare victime. Raportul prezentat Guvernului a stabilit că ROMATSA nu luase măsurile necesare pentru stabilirea zonei de căutare şi nu solicitase sprijinul militar prevăzut de proceduri…

Instituţii multe, însă coordonarea jalnică, revoltătoare. În 2015, cazul „Colectiv”, zeci de morţi şi sute de victime nevinovate. O tragedie transformă problema autorizaţiilor, controalelor şi responsabilităţii administrative într-o problemă naţională. Anchetele au arătat deficienţe grave legate de funcţionarea şi verificarea clubului, iar procesul penal s-a încheiat cu condamnări pentru proprietari, funcţionari şi persoane implicate în autorizare. Criza a devenit simbolul diferenţei dintre existenţa unei norme pe hârtie şi capacitatea statului de a o aplica, înainte ca ceva grav să se întâmple.

În 2023, cazul Crevedia, alţi morţi şi răniţi. O staţie GPL care nu mai avea autorizaţie de securitate la incendiu continuă să fie un punct de activitate şi risc. După incident, DNA deschide investigaţii inclusiv asupra modului în care fusese autorizată şi controlată activitatea. Din nou apare întrebarea familiară, respectiv cum poate un obiectiv cunoscut instituţiilor statului să funcţioneze în asemenea condiţii, până când pericolul devine criză şi se soldează cu victime?

În 2025, cazul surpării de la Praid. Poate cel mai limpede precedent pentru ceea ce vedem astăzi. Lucrările de regularizare şi impermeabilizare a pârâului Corund fuseseră începute încă din 2012 şi nu erau finalizate când inundaţiile au lovit salina. Ulterior, concluziile controlului guvernamental au arătat că inundarea era previzibilă, că riscul fusese subevaluat şi că măsuri de impermeabilizare prevăzute încă din documente mai vechi nu fuseseră executate.

Aici se află, de fapt, problema. România nu duce lipsă de strategii, instituţii, autorităţi, agenţii, comitete, consilii de administraţie sau directori, până la suprasaturaţie. Duşmanul recurent este însă altul şi constă în avertismente fără nicio reacţie concretă sau acţiune. Investiţii anunţate politic triumfalist dar fără finalizare. Controale de ochii lumii, fără consecinţe fiindcă funcţiile sunt împărţite politic iar „corb la corb nu-şi scoate ochii”. Competenţă împărţită până la diluare între instituţii, astfel încât responsabilitatea nu mai aparţine în mod direct nimănui. Intervenţie „spectaculoasă” tardivă a instituţiilor statului, doar pentru inducerea în eroare a opiniei publice asupra cauzelor reale, după ce prevenţia a eşuat.

Iar apoi vin la derută explicaţiile prostelii politicianiste: ploaia, seceta, Dunărea, piaţa internaţională, conjunctura. Concomitent cu învinovăţirea reciprocă a celorlalţi, evident adversarii politici.

În schimb, cel care suportă stoic consecvent incompetenţa, ineficienţa, iresponsabilitatea celor care conduc România şi instituţiile statului este simplul cetăţean şi buzunarul său tot mai sărac. De aceea, întrebarea corectă în actuala criză energetică este: ce trebuia să fi făcut statul român în ultimii zece sau douăzeci de ani pentru ca scăderea Dunării să nu ne găsească astăzi atât de vulnerabili? Şi, mai ales, cine răspunde pentru ceea ce trebuia făcut şi nu s-a făcut?

Evident, ca întotdeauna, nu răspunde nimeni în mod concret, nici nu i se impută cuiva consecinţele, pagubele. Deşi se spurcă între ei de ochii lumii, politicienii îşi apără interesele, incompetenţa şi iresponsabilitatea, tocmai prin intermediul instituţiilor statului pe care înşişi le conduc (cum altfel?!) prin clientela proprie de partid. Un cerc vicios perpetuat la nesfârşit…

Citește și