Sanda Viţelar
Primăria Târgu Mureş are conturile blocate după ce nu ar fi verificat şi achitat la termen o factură, iar creditorul s-a adresat instanţei pentru a-şi recupera banii. Nu vorbim despre o sumă oarecare, care s-ar putea pierde printre miile de operaţiuni ale unei administraţii de municipiu, ci despre aproape două milioane de lei. O factură suficient de mare încât să trezească până şi o instituţie obişnuită să doarmă liniştită în faţa termenelor de plată.
Numai că factura propriu-zisă nu reprezintă întreaga pagubă. La aceasta se adaugă cheltuielile de judecată şi, foarte posibil, penalităţile acumulate pentru întârziere, adică bani suplimentari pe care municipiul îi va plăti nu pentru o stradă reparată, nu pentru o şcoală modernizată, nu pentru curăţenie, iluminat public sau transport, ci pentru că cineva nu şi-a făcut treaba la timp. Incompetenţa administrativă nu rămâne niciodată fără factură; problema este că nota de plată nu ajunge la cei care au produs-o, ci la contribuabili.
Nu este primul exemplu în care Primăria Târgu Mureş aruncă banii pe fereastră şi, din păcate, nici măcar nu putem vorbi despre o meteahnă nouă. Administraţiile se schimbă, organigramele sunt redesenate, şefii vin şi pleacă, direcţiile îşi modifică denumirile, însă reflexul de a trata termenele, contractele şi banii publici cu o relaxare pe care nicio firmă privată nu şi-ar permite-o pare să rămână neatins.
Oricine a avut de-a face cu Primăria, în sensul că a avut de încasat bani pentru servicii furnizate, produse livrate ori lucrări executate, cunoaşte foarte bine fenomenul. Facturile nu sunt aproape niciodată achitate la timp, documentele se plimbă între birouri, semnăturile se lasă aşteptate, responsabilii se caută unii pe alţii, iar prestatorului i se cere să înţeleagă că „procedurile durează”. Numai obligaţiile firmei sunt urgente; obligaţiile instituţiei pot aştepta.
Pentru o societate comercială, întârzierea unei plăţi poate însemna lipsă de lichidităţi, salarii achitate cu dificultate, taxe restante, dobânzi bancare şi chiar riscul blocării activităţii. Primăria îşi permite însă luxul întârzierii deoarece nu gestionează banii funcţionarilor care uită facturile prin sertare, ci banii colectaţi de la cetăţeni. Când consecinţele nu sunt suportate personal, neglijenţa administrativă devine foarte uşor rutină.
Poate că unii se vor întreba de ce ar trebui să ne intereseze când îşi achită Primăria facturile. La urma urmei, ar putea spune aceştia, este o dispută între instituţie şi un furnizor, o problemă contabilă sau juridică pe care funcţionarii o vor rezolva, mai devreme sau mai târziu. Răspunsul este simplu: ne interesează pentru că fiecare leu plătit drept penalitate sau cheltuială de judecată este luat din bugetul oraşului, iar bugetul oraşului este alimentat din taxele şi impozitele noastre.
Cu alte cuvinte, atunci când Primăria nu plăteşte la timp o factură de aproape două milioane de lei, nu asistăm la o simplă scăpare birocratică, ci la o formă de risipire a banului public. Dacă un cetăţean întârzie plata unei obligaţii către buget, penalităţile curg fără ezitare, somaţiile sosesc, iar executarea silită nu aşteaptă explicaţii despre circuite greoaie şi funcţionari ocupaţi. Când instituţia întârzie să-şi plătească propriile datorii, vinovaţii se dizolvă însă în hăţişul administrativ, iar pierderea este repartizată, comod, întregii comunităţi.
Blocarea conturilor unei primării nu este doar o situaţie juridică stânjenitoare, ci şi imaginea unei administraţii care nu mai controlează nici măcar circuitul propriilor obligaţii. Într-o instituţie care pretinde că poate gestiona dezvoltarea unui municipiu, fiecare factură importantă ar trebui urmărită, verificată şi achitată în termen, iar orice neclaritate ar trebui soluţionată înainte ca dosarul să ajungă în instanţă, nu după ce conturile oraşului sunt blocate.
Dincolo de explicaţiile care, fără îndoială, vor apărea, cineva trebuie să răspundă concret: cine a primit factura, cine trebuia să o verifice, cine a lăsat termenul să expire şi cât va plăti municipiul în plus din cauza acestei întârzieri? Fără nume, responsabilităţi şi consecinţe, toate promisiunile despre eficientizarea administraţiei rămân simple exerciţii de imagine.
Banii pierduţi nu cresc în curtea Primăriei. Sunt banii târgumureşenilor, strânşi leu cu leu din impozite şi taxe, bani care ar fi putut fi folosiţi pentru nevoile oraşului, dar care ajung acum să acopere costul neglijenţei. Iar când o administraţie plăteşte penalităţi şi procese din cauza propriilor întârzieri, expresia „bani aruncaţi pe fereastră” nu mai este o figură de stil, ci o descriere exactă a modului în care este gospodărit bugetul public.
Citește și