Crâşma ca spaţiu de socializare şi informare (III)

Prof. dr. Mihai Suciu

Valenţele sociale ale crâşmei

Simultan, crâşma era şi spaţiu de informare şi de dezbatere, nu doar de socializare. Dar, spre deosebire de biserică, unde performa prin vorbă şi cântat doar preotul, ajutat cel mult de cantor, „credincioşii” localului îşi arogau toţi dreptul la exprimare liberă. Nu în puţine cazuri, după o încălzire prelungită, vorbeau toţi deodată şi nu asculta nimeni. La sat, informaţia pătrundea mai greu şi mai încet; între eveniment şi receptarea lui se interpunea un timp. În rare situaţii, acţiona „timpul real”.

Comunicarea de masă nu avea încă mijloace eficiente. Doar doi-trei săteni dispuneau de un aparat de radio „cu galenă”. Tot cam atâtea şi gazetele care pătrundeau în sat. Cât despre televiziune, avea să curgă multă apă pe Mureş şi multă băutură în cârciumă până să-şi facă apariţia primul „Rubin”, cutiuţa-minune care să-ţi aducă lumea în casă. O şansă în plus pentru vehicularea informaţiei o ofereau ceferiştii din sat, care străbăteau ţara şi relaţionau cu baştina. Odată pătrunsă în cârciumă, informaţia era întoarsă pe toate feţele, confirmată sau infirmată. Nu toate veştile pătrunse în crâşmă erau adevărate.

Se insinuau şi ştiri false, „fake-news”, analizate şi repudiate pe loc. Veritabilă „poiană a lui Iocan”, numai bună de pus ţara la cale, cârciuma era for de dezbatere civică aprinsă. Etiliştii abordau cele mai variate subiecte, alcoolul îi dezinhiba şi pe introvertiţi, le dezlega limba şi le ascuţea mintea. Până la un punct, când se lăsa întunericul. Cele mai accesibile teme de interes general: femeia şi războiul. Şi toţi se dădeau experţi şi eroi la ambele capitole. Cine să-i contrazică? Muierile i-ar mai fi corectat, dar accesul dumnealor în „spaţiul de dezbatere” le era prohibit. Se încheiau şi afaceri, după negocieri aprinse, cu avocaţi amatori şi martori intransigenţi, ca la tribunal, cu evidente valenţe spectaculare.

În cârciumă, la un pahar, se legau prietenii, dar şi duşmănii trainice din pasiuni ascunse, trezite de alcool. Nu au lipsit nici încăierări în toată legea.1

Nici ochii vigilenţi ai regimului terorist nu lipseau din peisajul cârciumii. Denunţători erau inşi de dubioasă moralitate, incapabili să ducă o propoziţie până la punct, îmbâcsită de agramatisme, recrutaţi de regulă prin şantaj, în baza unor vicii personale. Şi totuşi, paradoxal, cu cât erau mai infecţi, scuipând otravă cu fiecare cuvânt stâlcit, prezentau mai multă credibilitate din partea regimului decât omul cinstit, care avea curajul să spună adevărul, să-şi exprime necenzurat gândul.

Iar doza de alcool îi dezinhiba, le dădea curaj; gândul nu se mai supunea raţiunii, surmontând complexul de teamă dinspre consecinţe. Pe asta miza şobolanul mereu la pândă, capabil să augmenteze vinovăţia consăteanului de a nu accepta minciuna. Scenografie perfectă pentru denunţător cârciuma. Sătenii le spuneau „turnători”, apelând la termenul argotic, dar diferenţiindu-i net de cel care le umplea paharele cu voie bună, crâşmarul.

Ce nu ştiau denunţătorii, satul îi bănuia, speţa fiind disipată şi în sat. Urmaşii unora dintre aceşti agenţi mascaţi şi-au legalizat îndeletnicirea părinţilor, devenind securişti, mai mici sau mai mari în grad. Au rămas şi documente în arhive, care atestă „vrednicia” şi vigilenţa acestui soi de turnători, cu beneficii mai mici sau mai mari, doar de ei ştiute.

De regulă, crâşma se identifica cu numele crâşmarului, situate într-o sinonimie perfectă. Sau cu numele proprietarului spaţiului. Era suficient să spui „La Onu Ilii”, „La Todiraş”, „La Teodora”, „La Pepino” şi destinaţia era neechivocă. La un moment dat, s-a apelat şi la nume sugerate de repere din preajmă, cum a fost „Cocoşelul”, toponim montan care domină satul. O construcţie modernă în mijlocul aşezării, cu o linie elegantă, reunind într-un complex mai multe utilităţi: bufet, cofetărie, frizerie, croitorie, alimentara. Cocoşelul a avut o viaţă scurtă, fiind sugrumat la începutul privatizărilor abuzive din anii ’90.

Clientela

Sprijinit în cârjă, veteranul Petrea lui Iojâcă se lăsa zilnic la vale pe ulicioara lui de sub Luci, din Mălăişte, unde avea căsuţa, un edificiu tras la xerox după casa natală a humulşteanului Ion Creangă. Îşi continua drumul pe uliţa umbrită de răchiţi din stânga apei, numită Valea, un pârâu ce taie în două satul, grăbit să-şi ofere prinosul de apă Mureşului.

„Dacii secolului XX”, cum aveam să-i numesc la nişte ani după dispariţia lor, retraşi discret în mormânt şi în istorie, îmi ieşeau zilnic în cale, „defilând” pe uliţele satului, în drum spre muncă, sau căutând clipa de relaxare la crâşma din mijlocul satului. La o aruncătură de băţ, îl aştepta Nitu lu’ Farină. O vreme, acesta a ţinut şi el crâşmă în casa lui de lângă uliţa ce urcă spre biserică. Îi aştepta şi li se alăturau Chişleguţ, Bilu Sâii, Ilea lu’ Pitruşcă.

Toţi în cioareci albi din pănură ţesută în casă şi cămeşă albă cu poale din in, încinsă cu şerparul lat din piele, în care îşi adăposteau nelipsita pipă, tarţa sau punguţa cu tabac, amnarul şi iasca, accesorii vitale, başca câţiva gologani pentru cinzeaca de rachiu, bine diluată cu vorbe; prilej de a pune mai degrabă ţara la cale decât să-şi potolească setea. În acelaşi port, de care nu s-a despărţit până la moarte, l-am cunoscut şi pe bunicul dinspre mamă, doar că el nu obişnuia şi nu avea răgazul să frecventeze cârciuma, copleşit de solicitările gospodăriei.

Erau veteranii satului, oameni falnici, drepţi şi demni, urcaţi prin vârste, cu plete ninse. Ultimii dintre „dacii” vii dădeau culoare şi viaţă satului.

Bara, un client permanent, nelipsit seară de seară din anturajul crâşmei, se pripăşise în sat de neunse. Nimeni nu mai ştia nici de unde venise, nici când, nici de ce. Nu avea, ca alţii, o rădăcină la vedere. Purtat de vânturi, s-a adaptat repede, integrat în comunitate, cum am spune azi. Ba chiar i-a adus locului adoptiv un plus de culoare. Seară de seară, Bara semna condica de prezenţă la cârciuma din crucea satului, la „Onu’ Ilii”. Bani de udătură nu prea avea, nu ar fi fost temei să-l scoată din casă. Şi raţia de hrană şi-o aloca trudnic. Nu o dată, nu avea după ce să bea apă.

Apă avea din belşug, fântâna din ogradă era mereu plină. Dar îi plăcea să socializeze. Ajuns la locul faptei, aşezat discret la un colţ dosnic de masă, mai mult trăgea cu ochiul, jinduind la păhăruţele deşertate pe gât de comeseni. Unii îl mai cinsteau cu câte o cinzeacă de tărie, fără gând de parandărăt. „Fie de sufletul străbunilor!”, ziceau. Sau gândeau. Până într-o seară, când i-a picat fisa. Sărac, nu şi prost, a decis să-şi valorifice „moşia”. A pus la bătaie unicul său pămâncior, agonisit cu greu. Licitat.

Evaluat exclusiv în alcool. Monopolul era lichiditatea forte. Un alcool ceva mai slab, în jur de 30 de grade, distilat din cereale sau din cartofi la fabrica din Sâncrăieni. Negociat aprig pământul, vândut, băut. Un veritabil spectacol. Mai întâi aldămaşul (sătenii îi spuneau adălmaş, dar tot în expresie lichidă!). După bătut palma, pămânciorul îşi schimba starea de agregare, din solid în lichid, alunecând pe gâtlej. Noul proprietar plătea, fostul proprietar îşi cinstea, cu largheţe, comesenii.

Nicio dovadă scrisă a tranzacţiei, doar înţelegerea verbală, un fel de gentlemen’s agreement, cu mulţi martori. Numai că, înceţoşată de aburii alcoolului, memoria, ca o lampă solară, nu mai bătea până dimineaţa. Uita şi cumpărătorul, singura dovadă fiind bucsa (portmoneul) şi buzunarele goale. Bine dispus, omul nostru se întorcea acasă pe trei cărări în tăria şi sub ascunzişul nopţii, după ce crâşma îşi trăgea oblonul. Seara următoare, scena se repeta. Şi distracţia. (sursa foto – kolectionarul.ro)

1. În perioada de referinţă, s-a înregistrat şi un caz de omor, petrecut înafara localului, la câteva sute de metri, pe uliţa Chidenilor, finalizând tragic o dispută declanşată în cârciumă. Crima a yguduit satul, dar cârciuma nu a tras obloanele.

Citește și