Dr. Florin Bengean
Alături de cântecele datinilor şi obiceiurilor calendaristice, precum şi cele ale momentelor mai importante din viaţa omului, creaţia muzicală populară cuprinde şi unele genuri ale cântecelor nelegate de prilejuri, creaţii care exprimă anumite sentimente personale şi care se execută oricând, în intimitate sau în public. Dintre acestea face parte şi doina.
Creată pe baza unui străvechi fond autohton, doina s-a dezvoltat în perioada de intens păstorit, diferenţiindu-se de-a lungul secolelor pe plan regional, în funcţie de condiţiile locale. Ea exprimă o gamă largă de trăiri sufleteşti intime: bucuriile şi necazurile, uneori nemulţumirile şi revolta, dragostea pentru cei apropiaţi, nostalgia plaiului natal şi dorul, acest sentiment definit printr-un termen intraductibil în alte limbi. Astfel privită, doina este un simbol al spiritualităţii româneşti, iar pe un plan mai general este o formă specific românească de manifestare a unui stil muzical cvasiuniversal.
Tematica literară a doinei este asemănătoare cu a cântecului propriu-zis, ceea ce a făcut să fie considerate mult timp ca un singur gen, cel liric, dar ea se deosebeşte de cântecul propriu-zis prin particularităţile muzicale. De aceea, pornind de la rezultatele cercetărilor etnomuzicologice, în ultimul timp, publicaţii de sinteză referitoare la folclorul literar, menţionează, la rândul lor, distincţia ce trebuie făcută între doină şi cântecul propriu-zis.
Denumirea populară dată doinei diferă de la o zonă la alta: hore lungă, hore cu noduri, horea pribeagului, în Transilvania de nord; cântec lung, de jale, de codru, de ducă, haiducesc în Oltenia; de cuc, de dragoste, de plai în Muntenia şi a frunzei, de jale etc., în Moldova; în Banat, unde întâlnim preponderent doina instrumentală, cântecul vocal propriu-zis este numit doină.
Versurile doinelor se încadrează totdeauna într-un tipar octosilabic, în interiorul căruia apar uneori silabe „supranumerare”, intercalate, lărgind arcul melodic cu consecinţe asupra varietăţii dimensionale a frazelor muzicale; între rândurile melodice unele silabe sau formule – of, măi, hăi, hei etc. – au funcţie de anacruze silabice sau melismatice, completări ale versului, interjecţii, refrene.
Ca formă muzicală, doina are o structură mai liberă, fiind alcătuită dintr-un număr variabil de rânduri melodice, fiecare din acestea putând avea o structură diferită de a celorlalte. (sursa – Cadran – Jurnal mureşean, nr 7/2026)
Citește și