La ce ne mai trebuie armată? Ne descurcăm noi!

Sanda Viţelar

Există popoare care, atunci când descoperă un obiect suspect, izolează zona, păstrează distanţa şi cheamă specialiştii. Şi există românii. Noi ne apropiem, îl întoarcem pe toate părţile, îi scoatem firele, îl luăm sub braţ, îl urcăm pe scuter sau îl aşezăm la umbră, să nu se strice de la soare. Abia după ce rezolvăm problema sunăm, eventual, şi la 112, ca să le spunem autorităţilor că pot veni liniştite: situaţia este sub control.

Un cioban din Vaslui a găsit pe câmp o dronă care ţiuia şi avea becurile aprinse. Omul nu s-a speriat şi nici nu şi-a pierdut vremea cu procedurile. A aplicat metoda românească universală de reparare a aparatelor: dacă face zgomot, îi scoţi firele până tace. Specialiştii au constatat ulterior că drona transporta explozibil. Ciobanul nu ştia, dar a explicat simplu ce s-ar fi întâmplat dacă aparatul exploda: îl omora. Corect. În faţa unei asemenea demonstraţii, până şi fizica se retrage respectuos.

În judeţul Satu Mare, un viceprimar a găsit soluţia administrativă pentru un obuz neexplodat: l-a luat sub braţ, s-a urcat pe scuter şi l-a dus personal la Poliţie. Probabil pentru a economisi combustibilul instituţiilor statului şi timpul pirotehniştilor. Nu în fiecare zi vezi un ales local ţinând într-o mână ghidonul, în cealaltă muniţia de război şi, undeva între ele, soarta întregii comune. Un adevărat exemplu de administraţie mobilă şi eficientă: dacă bomba nu vine la autoritate, merge autoritatea cu bomba la Poliţie.

Pe litoral, două doamne au observat în apă o dronă cu explozibil. Au luat-o de aripi, au scos-o la mal şi au aşezat-o lângă umbrele şi şezlonguri. Gestul poate fi interpretat ca unul de ospitalitate autentic românească: biata dronă venise de departe, era udă şi trebuia pusă puţin la uscat. Dacă tot ajunsese în concediu în România, măcar să nu facă insolaţie.

În aceste condiţii, se ridică o întrebare cât se poate de serioasă: la ce ne mai trebuie pompieri, armată, genişti, forţe speciale şi echipe pirotehnice? Sunt cheltuieli inutile. Punem câţiva ciobani din Vaslui de pază la graniţă şi nu mai trece nicio dronă. Cum începe una să ţiuie, îi scot băieţii două fire şi au dezactivat-o înainte să apuce radarele să o vadă. Pentru muniţia neexplodată trimitem câţiva viceprimari cu scutere, iar pe litoral instalăm strategic câteva muieri zdravene. Scot ele din mare orice dronă, mină sau submarin rătăcit şi îl pun frumos la umbră, lângă geanta frigorifică.

Am putea chiar să exportăm acest model de apărare. Alţii investesc miliarde în sisteme antiaeriene, radare şi tehnologie militară. Noi avem un cleşte, un scuter şi două braţe vânjoase. NATO ar trebui să ia notiţe. Dacă o dronă ostilă intră în spaţiul aerian românesc, n-o doboară rachetele, ci o aşteaptă la sol nea Marcel, să-i scoată firele. Dacă apare vreun proiectil, îl livrează viceprimarul direct la sediul Poliţiei. Iar dacă ameninţarea vine dinspre mare, intră doamnele în apă şi o trag la mal. Apărarea naţională prin iniţiativă cetăţenească.

Dincolo de comicul involuntar, cele trei întâmplări spun ceva profund despre noi. Românul nu acceptă să existe o problemă pe care să n-o rezolve personal. Nu contează dacă problema are focoasă, încărcătură explozivă sau beculeţe suspecte. Dacă bâzâie, îi scoatem firele. Dacă e grea, o punem pe scuter. Dacă pluteşte, o scoatem din apă. Specialiştii pot fi chemaţi după aceea, ca să constate că am avut, din nou, mai mult noroc decât minte.

Din fericire, toate aceste demonstraţii de curaj gospodăresc s-au încheiat fără victime, aşa că ne putem amuza. Dar nu trebuie să confundăm norocul cu priceperea. O dronă încărcată cu explozibil şi un obuz neexplodat nu devin inofensive doar pentru că au încăput în mâna unui om hotărât.

Totuşi, dincolo de hazul întâmplărilor, aceste situaţii ne mai arată ceva: o elementară lipsă de educaţie civică şi de responsabilitate. Pentru că între curaj şi inconştienţă există o diferenţă uriaşă, iar atunci când pui în pericol nu doar propria viaţă, ci şi vieţile celor din jur, celebrul „lasă că mă descurc eu” nu mai este o calitate, ci devine un pericol public.

Citește și