Ciprian Năprădean
În urmă cu săptămâni bune a fost în vizită la Târgu Mureş prietenul şi colegul meu de facultate, jurnalistul sportiv Teodor Biris. Ne-am plimbat prin centru şi, în faţa Prefecturii, ne-am oprit să discutăm cu câţiva suveranişti adunaţi acolo. Am stat mai bine de o oră, cred. Recunosc că am plecat destul de şocat, dar am evitat să scriu atunci. Îmi promisesem, cu luni bune în urmă, să nu-mi mai pierd vremea şi energia în texte inutile.
Ecoul acelei discuţii însă mi-a revenit în minte după ce, zilele acestea, am citit un articol din Dilema Veche, din iunie 2002. Tema era „Naţionalism, populism, extremism” şi e tare actual. Cristian Ghinea cita atunci un studiu despre electoratul naţionalist din România. Concluziile erau simple: autoritarismul comunist al lui Ceauşescu era unul dintre cei mai puternici predictori ai naţionalismului, iar în spatele lui se aflau neîncrederea, frustrarea şi sentimentul că lumea din afară complotează împotriva noastră.
Una dintre afirmaţiile folosite în acel studiu pentru a măsura mentalitatea autoritară suna aşa: „România este o ţară frumoasă şi bogată, dar are mulţi duşmani care o împiedică să prospere”.
Vă sună cunoscut?
Alta spunea că oamenii nu se poartă cum trebuie decât dacă sunt conduşi „cu o mână de fier”. Alta, că, „indiferent de alegeri, deciziile sunt luate de mici grupuri aflate la vârf”.
Avem aici, în câteva fraze scrise acum aproape un sfert de secol, o bună parte din discursul suveranist de astăzi: România este bogată, dar este furată. Străinii vor resursele noastre, iar Occidentul ne controlează. Alegerile sunt manipulate, iar democraţia este o farsă. Ne trebuie un lider puternic.
În 2000 era Corneliu Vadim Tudor. Astăzi sunt alţi „salvatori”.
Studiul citat în Dilema Veche numea foarte bine mecanismul: naţionalismul poate deveni o „fantasmă a salvării”. Politicianul nu inventează neapărat nemulţumirea. El o găseşte deja acolo şi o foloseşte. Frustrarea, neîncrederea şi sentimentul că „ceilalţi” sunt de vină există înaintea lui. Liderul doar le dă o explicaţie simplă şi un duşman.
Asta mi se pare că se întâmplă din nou. Viaţa şi economia sunt complicate. Războiul din Ucraina este complicat. Uniunea Europeană este complicată. Iar dmocraţia pare obositoare.
Şi atunci apare cineva care explică totul în trei propoziţii:
– România este extraordinar de bogată.
– Străinii ne-au furat-o.
– Eu vă voi reda ţara.
Este o poveste foarte bună, doar că este fundamental falsă.
Ca istoric, trebuie să recunosc că aici şi şcoala noastră de istorie are o parte de responsabilitate. Generaţii întregi au primit o variantă idealizată a trecutului. Noi am pus coada la cireaşă, am fost aici dintotdeauna, iar ceilalţi au venit peste noi. Noi am fost viteji şi corecţi, iar ceilalţi ne-au fost duşmani.
Numai că România adevărată nu s-a construit aşa. România modernă s-a construit prin legături cu Europa. Unirea din 1859 n-a avut loc într-un glob de cristal, ci în primul rând cu sprijinul Franţei, profitând de o conjunctură internaţională favorabilă. 1918 nu poate fi înţeles fără contextul european şi fără marile puteri occidentale.
După 1989, cele două mari ancore ale României au fost NATO şi Uniunea Europeană. Este aproape comic să spui astăzi că integrarea europeană a distrus România, când milioane de români circulă, muncesc, studiază şi trăiesc liber în spaţiul european, iar o parte uriaşă din infrastructura construită în ultimele două decenii în România are bani europeni în spate.
Uniunea Europeană nu este perfectă, dar există o diferenţă uriaşă între a critica Bruxelles-ul şi a inventa o conspiraţie în care Bruxelles-ul, multinaţionalele şi Soros s-au adunat ca să ne fure nouă pădurile, apa şi sufletul.
Mitul unei Românii construite exclusiv de români nu rezistă în faţa istoriei. Transilvania nu poate fi înţeleasă fără maghiari şi saşi, Banatul fără şvabi, iar oraşele Moldovei şi Munteniei fără evrei, armeni şi greci. Romii fac parte şi ei de secole din istoria acestui spaţiu, fiind cu siguranţă printre cei mai oropsiţi, trăind în robie până la jumătatea secolului al XIX-lea.
Evident că au existat conflicte şi nedreptăţi. Enorme şi de toate părţile. Dar istoria nu este un campionat în care trebuie să demonstrăm cine a fost primul pe teren şi apoi să-i scoatem pe ceilalţi din fotografie.
Prin urmare suveranismul de astăzi vine direct din comunismul naţionalist al ultimilor ani ai lui Ceauşescu. Atunci ni s-a spus că suntem excepţionali, că ne descurcăm singuri şi că avem tot ce ne trebuie. Că străinii ne vor răul. Că independenţa înseamnă să nu depindem de nimeni.
De aici vine şi legenda datoriei externe.„Ceauşescu a lăsat România fără datorii.” Corect. Dar cu ce preţ? Cu alimente raţionalizate şi cu frig în apartamente. Cu benzină raţionalizată şi cu importuri reduse. Cu o populaţie obligată să suporte o austeritate absurdă pentru ca un dictator să poată anunţa că România nu mai datorează nimic nimănui.
Şi astăzi încă mai există oameni care consideră asta o mare realizare economică. Dar economiile moderne nu funcţionează aşa.
Statele, companiile şi oamenii se împrumută. Problema nu este că ai datorii. Problema este ce faci cu banii împrumutaţi. O ţară care produce absolut totul singură, nu datorează nimic nimănui şi nu depinde de nimeni nu este visul economic al secolului XXI. Este mai curând Coreea de Nord.
Mi se pare importantă încă o idee din articolul din 2002. Autoritarismul apărea drept unul dintre cei mai puternici indicatori ai naţionalismului. Oamenii atraşi de asemenea idei tindeau să creadă şi că societatea are nevoie de „o mână de fier”.
Şi aici parcă timpul s-a oprit.
Putin este admirat pentru că „face ordine”. Ceauşescu „măcar ţinea ţara în mână”. Democraţia este prea slabă. Parlamentul vorbeşte prea mult. Instituţiile sunt enervante. Un lider adevărat ar trebui pur şi simplu să decidă.
Dar toate instituţiile acestea care ne enervează există tocmai pentru ca un singur om să nu poată decide totul.
Asta este democraţia şi asta nu am reuşit să-i conving pe partenerii mei de dialog din faţa Prefecturii Mureş. În varianta lor, în 48 de ore îi arestează pe toţi şi conduc ţara după directivele guru-ului. Acum înţeleg mai bine de ce discuţia aceea nu-mi iese din cap. Nu cei cinci oameni m-au speriat, ci familiaritatea ideilor lor. Pe cele mai multe le mai auzisem înainte de 1989. Altele, în anii ’90, apoi la Vadim Tudor.
Astăzi le aud din nou, împachetate în cuvinte precum „suveranitate”, „demnitate”, „pace”, „neutralitate”, „resurse”, „credinţă” şi „independenţă”.
Cuvintele sunt frumoase. Problema este povestea în care sunt puse, pentru că din această poveste rezultă aproape inevitabil că Occidentul este duşmanul, Rusia este nedreptăţită, democraţia este slabă şi România are nevoie de un salvator. Iar istoria ne-a mai arătat ce urmează după apariţia salvatorilor.
Poate că de aceea avem nevoie să ne predăm altfel istoria. Să putem spune că România a avut eroi, dar şi criminali. Momente de curaj, dar şi momente de ruşine. Să putem spune că nu am construit singuri tot ce avem, dar că acest lucru nu ne face mai puţin români. Dimpotrivă.
În esenţă cred că maturitatea unei naţiuni începe atunci când nu mai are nevoie să creadă că este centrul lumii. România nu a crescut atunci când a rămas singură, ci atunci când s-a deschis, iar cea mai mare greşeală pe care am putea-o face acum ar fi să confundăm din nou suveranitatea cu izolaţionismul.
Citește și