Sanda Viţelar
Diagnosticul de cancer şi începutul tratamentului reprezintă una dintre cele mai dificile perioade din viaţa unui pacient. În timp ce organismul este supus intervenţiilor chirurgicale, chimioterapiei, radioterapiei sau terapiilor ţintite, psihicul trebuie să gestioneze teama de moarte, incertitudinea privind evoluţia bolii, pierderea temporară a autonomiei şi schimbările produse în viaţa personală şi familială.
Drd. psih. Anamaria Cristina Hambeţiu, psiholog clinician şi psiho-oncolog în cadrul Spitalului Oncologic Medex din Târgu Mureş, explică faptul că această etapă trebuie înţeleasă ca o perioadă de criză psihologică, nu doar medicală.
„În faza activă a tratamentului, organismul este supus unor agresiuni fizice majore, iar psihicul pacientului trebuie să facă faţă simultan fricii de moarte, incertitudinii privind evoluţia bolii, schimbărilor de imagine corporală şi pierderii temporare a autonomiei”, arată Anamaria Cristina Hambeţiu.
Suferinţa psihică nu este o consecinţă care trebuie acceptată în tăcere
Anxietatea şi depresia sunt întâlnite mai frecvent în rândul pacienţilor oncologici decât în populaţia generală, însă simptomele lor rămân adesea neobservate sau netratate. Oboseala, lipsa interesului, insomnia, retragerea socială ori dificultăţile de concentrare pot fi puse exclusiv pe seama tratamentului, deşi uneori indică o suferinţă emoţională care necesită ajutor specializat.
„Simptomele de anxietate şi depresie sunt frecvent subrecunoscute şi subtratate, fiind considerate, în mod greşit, o reacţie normală şi inevitabilă la boală. Tocmai de aceea, ghidurile internaţionale de oncologie tratează distresul emoţional ca al şaselea semn vital, alături de puls, tensiune arterială, temperatură, respiraţie şi durere”, precizează psiho-oncologul.
Această abordare schimbă locul acordat sănătăţii mintale în îngrijirea bolnavului. Starea psihologică nu mai este privită ca o problemă secundară, care poate fi discutată numai dacă pacientul solicită acest lucru, ci ca un indicator ce trebuie evaluat periodic de echipa medicală.
Teama poate apărea chiar înaintea tratamentului
Una dintre reacţiile specifice este anxietatea anticipatorie. Pacientul poate resimţi o teamă intensă înaintea unei şedinţe de chimioterapie sau radioterapie, iar simpla apropiere de spital, mirosurile ori vederea aparaturii medicale pot declanşa manifestări fizice.
„Anxietatea anticipatorie poate fi însoţită de greaţă şi vărsături înainte ca tratamentul să înceapă efectiv. Reacţia apare printr-un mecanism de condiţionare: organismul ajunge să asocieze anumite locuri, mirosuri sau situaţii cu experienţele neplăcute trăite în timpul şedinţelor anterioare”, explică Anamaria Cristina Hambeţiu.
Tratamentul oncologic poate favoriza şi apariţia simptomelor depresive, manifestate prin tristeţe persistentă, pierderea interesului, neputinţă şi izolare. Diferenţierea dintre efectele fizice ale terapiei şi depresie poate fi dificilă, deoarece oboseala, tulburările de somn, lipsa poftei de mâncare şi reducerea energiei pot avea atât cauze biologice, cât şi psihologice.
„Pacientul nu trebuie privit doar prin prisma diagnosticului şi a analizelor. Uneori, în spatele unui «sunt bine» se află frica, neputinţa sau dorinţa de a-i proteja pe cei apropiaţi. Este important ca suferinţa emoţională să fie identificată, nu presupusă şi nici minimalizată”, subliniază specialistul.
O altă problemă frecventă este teama că boala va reveni. Aceasta poate persista chiar şi după finalizarea tratamentului şi intrarea în remisiune. Controalele medicale, o durere nouă sau apropierea datei la care trebuie efectuate analizele pot reactiva anxietatea.
„Frica de recidivă este o preocupare intruzivă, greu de gestionat, care poate continua inclusiv în perioadele de remisiune. O anumită îngrijorare este firească, însă atunci când teama ajunge să domine viaţa pacientului, să îi afecteze somnul, relaţiile sau capacitatea de a-şi relua activităţile, este necesară intervenţia psihologică”, arată Anamaria Cristina Hambeţiu.
Insomnia, dificultăţile cognitive şi schimbarea imaginii corporale
Tratamentul poate afecta şi somnul. Unii pacienţi adorm greu, se trezesc în repetate rânduri sau rămân preocupaţi de evoluţia bolii. Insomnia poate fi agravată de anxietate, durere, spitalizare ori administrarea corticosteroizilor. Lipsa odihnei accentuează, la rândul ei, oboseala, iritabilitatea şi dificultăţile de adaptare.
Pot apărea şi probleme de memorie şi concentrare, cunoscute sub denumirea de „chemobrain”. Pacientului îi poate fi greu să urmărească o conversaţie, să îşi amintească anumite informaţii sau să îndeplinească sarcini care înainte păreau simple.
„Dificultăţile cognitive asociate chimioterapiei afectează funcţionarea zilnică şi pot amplifica anxietatea. Pacientul se poate teme că nu va mai reveni la nivelul de funcţionare anterior sau că nu îşi va mai putea relua activitatea profesională. Este important să ştie că aceste manifestări sunt recunoscute şi că există strategii prin care pot fi gestionate”, explică psiho-oncologul.
Intervenţiile chirurgicale, alopecia, schimbările de greutate şi modificările hormonale pot altera imaginea corporală şi pot afecta viaţa intimă. Consecinţele nu ţin numai de aspectul fizic, ci şi de felul în care pacientul îşi percepe identitatea, feminitatea sau masculinitatea şi locul în relaţia de cuplu.
„Modificările imaginii corporale şi ale sexualităţii trebuie discutate cu delicateţe, dar nu ignorate. Ele pot influenţa profund stima de sine şi relaţiile. Pacientul are nevoie de un spaţiu sigur în care să poată vorbi fără ruşine despre pierdere, teamă şi schimbările prin care trece”, spune Anamaria Cristina Hambeţiu.
Distresul trebuie evaluat, nu intuit
Ghidurile internaţionale recomandă ca distresul să fie evaluat în momentele importante ale parcursului oncologic: la diagnostic, la începutul tratamentului, la modificarea planului terapeutic, după încheierea acestuia şi la trecerea spre îngrijiri paliative.
Unul dintre instrumentele folosite este Termometrul Distresului, prin care pacientul îşi apreciază nivelul de suferinţă pe o scară de la 0 la 10. Evaluarea poate fi completată cu instrumente precum PHQ-9, destinat simptomelor depresive, GAD-7, pentru anxietate, şi Scala Impactului Evenimentelor, utilizată în identificarea manifestărilor asociate stresului traumatic.
„Screeningul nu înseamnă stabilirea automată a unui diagnostic psihiatric. El ajută echipa să observe cine are nevoie de o evaluare mai amplă şi de sprijin. Atunci când scorul depăşeşte pragul clinic, trimiterea către psiholog sau psihiatru ar trebui să fie rapidă şi integrată în traseul medical, nu tratată ca o opţiune facultativă”, explică Anamaria Cristina Hambeţiu.
Intervenţia se stabileşte în funcţie de gravitatea simptomelor
Psiho-oncologia modernă utilizează un model de îngrijire „în trepte”. Pacientului îi este recomandată intervenţia adecvată severităţii simptomelor şi resurselor sale, fără aplicarea automată a aceleiaşi metode în toate cazurile.
„Alegerea intervenţiei trebuie făcută individualizat, în funcţie de tipul de cancer, etapa tratamentului, severitatea simptomelor, resursele cognitive ale pacientului şi preferinţele sale. Aceste preferinţe sunt esenţiale pentru ca pacientul să participe şi să rămână implicat în procesul terapeutic”, precizează specialistul.
Pentru un distres uşor pot fi suficiente informarea corectă, monitorizarea şi intervenţiile psihoeducaţionale. În situaţiile moderate sunt recomandate metode psihologice structurate, iar simptomele severe necesită evaluare de specialitate şi, dacă este cazul, intervenţia psihiatrului.
Potrivit recomandărilor actualizate ale Societăţii Americane de Oncologie Clinică, medicaţia nu mai este indicată automat ca primă opţiune pentru orice formă de anxietate sau depresie. Accentul cade pe intervenţiile psihologice structurate, tratamentul medicamentos fiind recomandat în funcţie de severitate şi de situaţia clinică.
Ce metode pot fi folosite
Terapia cognitiv-comportamentală poate ajuta pacientul să recunoască gândurile care îi amplifică teama şi să construiască modalităţi mai eficiente de adaptare. O formă adaptată, CBT-I, este utilizată în tratarea insomniei. Activarea comportamentală urmăreşte reluarea treptată a activităţilor importante pentru pacient, iar tehnicile bazate pe mindfulness pot contribui la reducerea anxietăţii, oboselii şi tulburărilor de somn.
Terapia suportiv-expresivă de grup le oferă pacienţilor posibilitatea de a vorbi despre experienţele lor alături de persoane aflate în situaţii asemănătoare. Terapia centrată pe sens este utilă în cazul distresului existenţial, atunci când boala provoacă întrebări despre identitate, moarte şi rostul vieţii.
„Uneori, pacientul nu caută numai o tehnică de reducere a anxietăţii. Are nevoie să vorbească despre ceea ce i se întâmplă, despre sens, mortalitate şi despre cine mai este el dincolo de boală. Aceste întrebări pot apărea indiferent de prognostic şi trebuie să primească un spaţiu în procesul de consiliere”, arată Anamaria Cristina Hambeţiu.
Activitatea fizică structurată şi adaptată stării pacientului poate avea efecte favorabile asupra anxietăţii, depresiei şi oboselii asociate cancerului. De asemenea, intervenţiile psihoeducaţionale adresate pacientului şi familiei reduc incertitudinea prin informaţii clare şi contribuie la o mai bună pregătire pentru etapele tratamentului.
Metode orientate spre simptome concrete
Intervenţiile pot fi adaptate şi unor manifestări precise. În cazul greţurilor şi vărsăturilor anticipatorii pot fi utilizate relaxarea progresivă, desensibilizarea sistematică şi hipnoza clinică. Pentru insomnie există protocoale scurte de terapie cognitiv-comportamentală, ajustate programului de tratament şi perioadelor de spitalizare.
Durerea poate fi abordată, complementar tratamentului medical, prin tehnici de relaxare, imagerie ghidată şi distragerea atenţiei. Oboseala asociată cancerului poate necesita combinarea activităţii fizice graduale cu schimbarea modului în care pacientul îşi planifică şi îşi evaluează consumul de energie.
„Intervenţia psihologică nu înlocuieşte tratamentul medical şi nici analgezia. Rolul ei este complementar: îl ajută pe pacient să îşi gestioneze reacţiile, să îşi folosească mai bine resursele şi să recapete un anumit sentiment de control într-o perioadă dominată de incertitudine”, precizează psiho-oncologul.
Consilierea poate include şi familia, mai ales atunci când pacientul are copii mici sau când comunicarea despre boală devine dificilă. Ascunderea completă a diagnosticului, evitarea discuţiilor sau încercarea tuturor membrilor familiei de a-i proteja pe ceilalţi poate accentua tensiunea emoţională.
Psihologul trebuie să facă parte din echipa oncologică
Sprijinul psihologic nu ar trebui să fie o intervenţie izolată. Îngrijirea pacientului presupune colaborarea oncologului cu psihologul specializat în psiho-oncologie, asistentul social şi, atunci când situaţia o impune, medicul psihiatru.
„Nu poţi să gestionezi un pacient oncologic fără o specializare în domeniu. Pacientul oncologic este aparte”, afirmă Anamaria Cristina Hambeţiu. Pregătirea specifică este necesară atât pentru înţelegerea reacţiilor emoţionale, cât şi pentru cunoaşterea etapelor bolii, a efectelor tratamentului şi a limitelor fiecărei intervenţii.
În România au fost făcuţi paşi pentru integrarea sprijinului psihologic în îngrijirea oncologică. A fost elaborat un ghid naţional de bune practici pentru psiho-oncologi, au apărut instrumente digitale pentru monitorizarea distresului, iar de la 1 iulie 2026 a fost introdusă decontarea serviciilor de sprijin psihologic pentru pacienţii oncologici, cu condiţia pregătirii specialiştilor în psiho-oncologie.
Persistă însă dificultăţi importante: numărul redus de specialişti, distribuirea inegală a serviciilor între centrele universitare şi celelalte zone ale ţării, precum şi reticenţa unor pacienţi de a solicita sprijin.
„A cere ajutor psihologic nu este un semn de slăbiciune, ci un act de îngrijire de sine. Diagnosticul oncologic schimbă viaţa, dar nu îi anulează sensul”, subliniază drd. psih. Anamaria Cristina Hambeţiu.
Intervenţia psihologică începută la momentul potrivit îl poate ajuta pe pacient să înţeleagă ceea ce trăieşte, să îşi gestioneze frica, să comunice cu familia şi să rămână implicat în tratament. „Ideal, consilierea ar trebui integrată din momentul diagnosticului şi continuată pe tot parcursul traiectoriei bolii: în timpul tratamentului activ, la finalul acestuia, în perioada de remisiune şi, atunci când este cazul, în situaţia unei recidive”, concluzionează psiho-oncologul.
Citește și