În vechime olarii își fabricau vasele din lut. Acestea, după ce erau așezate cu mare atenție, erau transportate la târg cu căruțele pe distanțe destul de considerabile
Șapte oameni se pun într-o noapte pe chef la o crâșmă. Afară plouă. Înăuntru oamenii beau, răcnesc și suduie, „întrecându-se a se arăta unul mai al dracului decât celălalt". Dar afară ploaia se întețește. S-aude vuietul valurilor. E inundație. Nu mai e chip de plecare. Crâșma e înconjurată de valuri fioroase. Veselia a amuțit. Înjurăturile au încetat. Apa crește văzând cu ochii. Cei șapte încep a se certa: „Tu m-ai îndemnat să vin astăzi la cârciumă…". „Tu nu m-ai lăsat să plec mai devreme"… De la sfadă, lucrul ajunge la bătaie. Zboară scaunele, palmele, „dumnezeii" și pumnii.
Dragă cititorule, nu știu dacă îți plac poeziile, dar știu un fapt simplu, sfânt și cert, că în ele sunt și gândurile noastre. Îți propun astăzi câteva versuri din volumul „Inedite" (1966) al lui Virgil Carianopol. Îți vor plăcea cu siguranță!
Mi-a bătut în poartă Fericirea
Și intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute și-a plecat.
Povestirea este spusă de un fermier care avea un puternic dispreț pentru lucrurile „religioase". În timp ce-și ara câmpul într-o duminică dimineață, acesta îi batjocorea pe credincioșii ce mergeau la Biserică.
A venit luna octombrie și fermierul a avut cea mai bună recoltă din toți anii, cea mai bună din toată țara. Când recoltatul s-a încheiat, el a pus un anunț în ziarul local, prin care desconsidera creștinii pentru credința lor în Dumnezeu. Aproape de sfârșitul diatribei sale, el scria: „Credința în Dumnezeu nu înseamnă mult, dacă cineva ca mine poate să prospere."
O femeie credincioasă avea bărbatul bețiv. Mai în fiecare seară, el venea beat acasă și o bătea pe nevastă-sa și pe copiii lui. Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă și bună, cu atât se înfuria mai tare și o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieșindu-și din fire, răcni la ea:
- De ce taci? De ce nu mă lovești și tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?
Soren Kierkegaard, mare teolog danez, ne relatează povestea unui prinț care căuta o fecioară potrivită pentru a-i fi regină. Într-o zi, în timp ce trecea prin satul în care îl trimisese împăratul cu treabă, ochii i s-au oprit asupra unei fete prea-frumoase, din sectorul sărac al acelui loc. În zilele ce au urmat, nu de puține ori a avut ocazia să o mai vadă pe acea tânără frumoasă de care până la urmă s-a și îndrăgostit. Toate bune și frumoase, doar că nu știa cum să-i ceară mâna.
Ar fi putut să îi poruncească să se căsătorească cu el. Dar chiar și un prinț își dorește ca mireasa lui să consimtă liber și nesilită de nimeni să îi fie soție
Vă aduceți aminte din copilăria voastră de povestea cu micul cocoșat, care era pururi luat în râs de ceilalți băieți pentru cocoașa lui, iar din pricina slăbiciunii sale era izgonit de la jocurile cele vesele ale copiilor. Bietul băiat nu trăi mult. Muri într-o dimineață frumoasă de primăvară. Când să-l coboare însă în groapă, în locul cocoașei găsiră niște aripi lungi de înger, cu care își luă zborul spre cer. Toți se uitau mirați pe urma lui și se întrebau unul pe altul: „Cum a putut dintr-o cocoașă așa de urâtă, să răsară niște aripi atât de frumoase?"
Asta vă întreb și eu. Mie mi se pare însă că povestea are un înțeles gingaș, iar acela care a plăsmuit-o a privit adânc în viață. Când o recitesc, îmi vin în minte multe lucruri. Nu v-a izbit și pe voi faptul că oameni cu un chip încântător au, adesea, o inimă rece și aspră, în timp ce alții, cu trăsături urâte, strălucesc de atâta bunătate, încât îți par niște îngeri cu chip de om? De unde vine asta?
Cică era, pe vremuri, un tâlhar mare, numit Cucu. Tot atunci, Sfântul Petru trăia pe pământ, om gospodar, cu casă mare și o herghelie de cai cum nu se mai afla sub soare. Aude Cucu de caii Sfântului și îi fură într-o noapte. Sfântul Petru a ghicit cine i-a furat și a plecat după hoț. I-a cerut lui Dumnezeu să-i dea niște câini voinici și Domnul a făcut lupii. De atunci, cică lupii ar fi câinii Sfântului Petru. Dar, deși lupii îi luaseră urma tâlharului, tot nu l-au ajuns.
Nevasta unuia, curioasă de ce bărbatul ei îşi petrecea nopţile în crâşmă, vru neapărat să vină cu el să vadă ce motiv are de îi place atât de mult acolo.
- Ce bei? O întreabă el.
- Ce bei şi tu, zice ea.
El îşi comandă trei pahare de whisky şi le bea dintr-o înghiţitură pe toate. Ea încearcă să bea la fel de repede, dar se îneacă şi scuipă whisky-ul din gură:
Jurnalistul și preotul George C. ne povestește despre o soție care a intrat în biroul lui, plină ochi de ură împotriva soțului ei.
- Nu numai că vreau să mă descotorosesc de el, dar vreau și satisfacție. Înainte de a divorța, vreau să îi întorc tot răul pe care mi l-a făcut!
Și preotul i-a sugerat planul cel mai ingenios cu putință:
- Mergeți acasă și purtați-vă ca și cum l-ați iubi. Spuneți-i cât de mult înseamnă pentru dumneavoastră. Lăudați-l pentru fiecare trăsătură pozitivă. Mergeți până acolo încât să vă arătați bună, atentă, generoasă peste măsură. Nu faceți nici o economie în eforturile dumneavoastră de a-i face pe plac. Faceți-l să creadă că îl iubiți. Și când l-ați convins de dragostea dumneavoastră veșnică, detonați bomba. Spuneți-i că divorțați. Asta o să-l usture cât să țină minte toată viața.
Oameni buni, dragi cititori, în fiecare an, ziua de 24 ianuarie ne adună laolaltă și ne face să simțim tot mai vie emoția unor momente de o importanță crucială pentru istoria neamului nostru românesc. Ne adunăm ca „să dăm mână cu mână”, să ne amintim de una din cele mai îndrăgite zile din întreaga noastră istorie, o zi care ne spune că toți „cei cu inima română” avem o menire sfântă, aceea de a evoca și de a face cunoscută năzuința înaintașilor noștri pentru făurirea unui stat al tuturor românilor. La colțul spiritual de astăzi, vă propun un text duhovnicesc pentru lectură zilnică și meditație. Este vorba despre o rugăciune care aduce multe roade, alcătuită de Părintele Sofronie de la Essex, ucenicul și biograful Sfântului Siluan.
„Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Cela ce ridici păcatul lumii, Cela ce înălțându-Te pe muntele Golgotei ne-ai răscumpărat din blestemul legii și ai zidit din nou chipul Tău cel căzut, Cela ce pe Cruce mâinile Ți-ai întins spre a aduce laolaltă pe toți copiii Lui Dumnezeu cei risipiți și trimițind pe Preasfântul Duh, la unire pe toți i-ai chemat. Tu dar, raza Tatălui fiind, înainte de a păși spre această mare lucrare de sfințenie a răscumpărării lumii, Te-ai rugat către Tatăl Tău ca toți una să fim, precum și Tu una ești împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt...
Un țăran harnic, cinstit, cumsecade, prin multă chibzuință și-a cumpărat mai multe hectare de pământ. Și-a făcut rost de câteva animale, și nu după multă vreme acesta devenise un fermier bine cunoscut și unanim apreciat. Afacerile îi mergeau destul de bine, dar cu toate acestea era mereu trist și dezamăgit. Un turist, trecând pe la ferma sa, l-a felicitat pentru tot ce a văzut și a auzit, dar i-a spus.
- Ai de toate, dar nu te poți numi bogat, atâta timp cât nu dispui de o comoară de aur. Gândul aurului pusese gheara pe el. Tot timpul numai la asta medita. Într-o zi s-a hotărât: a vândut pe un preț bun tot ce avea, și-a făcut bagajul și a plecat cu toți banii într-o țară unde auzise el că se găsește metalul prețios. A umblat prin lume, dar de aur tot n-a dat.
În vara anului 1986, două vapoare s-au ciocnit în largul Mării Negre, de partea rusă. Sute de pasageri au murit. Vestea dezastrului a fost şi mai mult întunecată de investigaţia care a dat la iveală cauza accidentului. Nu a fost o problemă tehnologică, cum ar fi o defecţiune la far - nici una meteorologică - ceaţa. Cauza a fost încăpăţânarea omenească. Ambii căpitani au avut cunoştinţă de apropierea celuilalt vas. Fiecare ar fi putut ocoli celălalt vas, însă niciunul nu a vrut să cedeze locul celuilalt. Amândoi au fost prea mândri pentru a ceda primul. Când şi-au venit în fire, era deja prea târziu.
Un călugăr a venit odată la duhovnicul său și i-a spus:
- Părinte, de câte ori vin la tine, mă mărturisesc și îmi plâng păcatele, primesc de la tine sfaturi pentru îndreptare, dar nu mă pot schimba. Ce folos mai pot avea că vin la tine, dacă oricum cad în aceleași păcate? Părintele i-a răspuns:
- Fiul meu, ia două ulciorașe de lut - unul cu miere, iar celălalt să fie gol. Călugărul așa și făcu.
- Și acum - i-a spus părintele său, - toarnă de mai multe ori mierea din unul în altul. Ucenicul din nou l-a ascultat.
O femeie văduvă avea zece capre. Mai avea și un fiu. Copilul ducea în fiecare zi caprele la păscut și se întorcea cu ele seara. Iar mama mulgea caprele, dar în fiecare zi făcea o înșelăciune: adăuga o găleată de apă peste lapte. Fiul zise mamei sale:
- Mamă, de ce faci tu nelegiuirea asta, amesteci apa cu laptele și înșeli lumea?
Zise mama:
- Copile, laptele nostru e puțin, fac astfel ca să avem ce mânca la iarnă.
O femeie locuia cu micuta ei fiică Margareta într-un cartier situat la marginea unui oraş. Nu mai aveau pe nimeni, tatăl fetitei murise înaintea naşterii ei, şi, când se ducea la piată, sărmana mamă era nevoită s-o lase singură acasă. O făcea desigur călcându-şi pe inimă când nu avea altă ieşire.
Odată, mama avea de făcut nişte cumpărături urgente. Îşi îmbăie odrasla şi-i dădu de mâncare, apoi o culcă în pătuc. Fetita adormi. Femeia ieşi tiptil şi dădu fuga la magazin, spre a se întoarce mai curând acasă. În cameră, pe masă, rămăsese lampa aprinsă. În graba plecării mama uitase s-o stingă, iar în casă, afară de Margareta, nu mai era decât pisica. Tot jucându-se, pisica sări deodată peste masă, atinse cu lăbuta lampa aprinsă care se răsturnă şi căzu jos.
Petrolul se vărsă pe podea şi luă foc. În odaie izbucni un incendiu. Întreaga locuintă se aprinse dintrodată. Fereastra bucătăriei plesni în tăndări şi fumul năvăli în stradă. Un trecător chemă pompierii, dar focul se întetea din ce în ce. Locatarii dădură buzna în stradă, uitând de fetită.
Cineva zicea că nu mai suportă atâta nepăsare în jurul său. O găseşte aproape peste tot, pe stradă, la serviciu, în familie, ba chiar şi în Biserică. Uită însă că noi înşine purtăm nepăsarea şi o facem manifestată în toate aceste locuri. Să începem aşadar lupta împotriva acestei patimi aducătoare de „moarte sufletească", prin a ne scârbi nu atât faţă de nepăsarea de la colţul străzii, cât faţă de cea dinlăuntrul nostru.
Un pastor american s-a deghizat într-un cerşetor murdar şi s-a dus la serviciul divin de dimineaţă în biserica plină de credincioşi, unde trebuia să fie prezentat ca fiind noul conducător al adunării. S-a plimbat un timp înainte de începere şi cum era mare afluenţă de oameni care veneau la rugăciune, doar un foarte mic procent de credincioşi l-au salutat pe cerşetor. Unora le-a cerut câţiva bănuţi pentru mâncare…dar absolut nimeni nu i-a dat nimic.
A intrat apoi în biserică şi a încercat să se aşeze în faţă, dar oamenii de serviciu i-au cerut să se aşeze în spate. A încercat să salute sau să vorbească cu unii dintre oameni, dar aceştia întorceau capul cu dezgust, după ce îl priveau din cap până în picioare.
„Eminescu a avut în toate o concepţie europeană şi referitor la Biserica Ortodoxă în general, la structura ei, care favorizează apropierea şi cunoaşterea şi deschiderea faţă de toată lumea". Patriarhul Teoctist
„Eminescu era darul Providenţei, dăruit nouă Românilor" Mitropolit Antonie Plămădeală
„Pasiunea pentru Eminescu este pasiunea tuturor". Mitropolit Antonie Plămădeală
„Pentru mine Eminescu este de multă vreme un sfânt, şi nu numai el. La vremea cuvenită, se va arăta de la Dumnezeu şi aceasta!" Calinic Argeşeanu - Episcopul Argeşului şi Muscelului
„Eminescu ne dezvăluie, în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştina reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos". Constantin Galeriu
Un frate avea impresia că este smerit şi se simţea bine în această stare. De câte ori mergea la spovedit spunea că este cu păcate, că este slab, că nu-şi împlineşte datoriile sale aşa cum ar trebui…Şi se îndulcea din aceste gânduri şi vorbe crezând că are harul smeritei cugetări.
Părintele a observat mândria ascunsă a fratelui şi l-a pus la încercare zicându-i:
- M-am întâlnit cu nişte cunoscuţi de-ai tăi şi mi-au vorbit rău despre tine, mi-au spus că eşti cam nepăsător, cam leneş, mi-au spus că dai impresia că eşti credincios, dar eşti un om ca toţi oamenii. Atunci fratele s-a umplut de mânie şi foarte supărat şi-a categorisit „pârâşii" printre cei mai mari duşmani ai săi care nu merită să fie luaţi în seamă. Fratele s-a simţit descurajat şi era gata să-şi părăsească lupta mântuirii.
Un soţ şi o soţie şi-au săpat şi semănat grădina. Un strat a rămas însă nesemănat. Acolo, soţul a semănat în ascuns salată, pentru a-i face astfel o bucurie soţiei. A doua zi, soţia s-a gândit şi ea la stratul nesemănat şi a pus în ascuns fasole, pentru că soţul ei o mânca cu plăcere. Cei doi mergeau mereu independent unul de altul la acel strat şi fiecare smulgea ceea ce considera a fi buruiană: soţia salata, iar soţul fasolea. S-au străduit însă în zadar, pentru că fiecare a distrus sămânţa celuilalt.
Doi tineri căsătoriţi, îndemnaţi de câţiva prieteni, au intrat într-o biserică unde se striga, se bătea din palme şi se ţopăia foarte mult, pentru Hristos. Odată ajunşi acasă, tinerii noştri încercau din răsputeri s-o convingă pe bunica să meargă şi ea cu ei la adunare.
- „Oh, bunico, ar fi trebuit să îi vezi! Duhul Sfânt era sigur prezent!"
Bunica nu spunea nimic, legănându-se în continuare în balansoar.
- „Şi ar fi trebuit să îl vezi pe predicator. Era prins cu desăvârşire: striga cu toată puterea şi oamenii săreau ca floricelele de porumb lăundându-L pe Domnul! Era incredibil!"
În nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici", scrisă în 1959 de Alexandr Soljenițîn (laureat cu premiului Nobel pentru literatură în 1970) și publicată abia în 1962 cu permisiunea lui Hrușciov, autorul ne prezintă, după cum se poate aprecia încă din titlu, o zi (una din cele trei mii șase sute cinci zeci și trei) din viața lui Șuhov-Ivan-Denisovici-prizonier, deținut într-un lagăr de concentrare sovietic de prin Siberia.
Într-o zi, Ivan se ruga cu ochii închiși, când un tovarăș de suferință îl vede și începe să îl ironizeze: „Rugăciunile nu te vor ajuta să ieși de aici mai repede." Deschizându-și ochii, Ivan răspunde: „Nu mă rog să ies din închisoare, ci să fac voia lui Dumnezeu."
De mult, în vremuri cărunte, trăia într-o peșteră din munți un pustnic bătrân, care avea lângă el câțiva ucenici. Într-o zi, unul dintre aceștia a fãcut o greșealã foarte mare și toată lumea se aștepta ca părintele să-l pedepsească.
O familie, soț și soție, a lăsat în casă un copil de cinci anișori și un câine. Când cei doi s-au întors și au intrat în casă, au găsit câinele mânjit cu sânge pe gură, însă n-au văzut copilul. Și s-au gândit atunci că fiul lor a fost mușcat de câine, iar tatăl copilului a împușcat câinele.
Un bărbat căsătorit de vreo zece ani, se tot frământa, căutând o soluție pentru familia lui, pentru certurile din casă. Și-a amintit într-o zi de nașul lui. Ce ar fi să-l întrebe pe el? Știa că el se înțelege cu soția și n-a auzit să se fi certat vreodată. „Cum ați reușit să vă împăcați așa de bine?", l-a întrebat el, cu mare încredere, pe nașul.
- Noi am stabilit de la început să nu ne certăm niciodată, i-a răspuns acesta. Am hotărât că atunci când eu sunt nervos, ea să se ducă în bucătărie, iar când este ea nervoasă, eu să plec în garaj...
De regulă, oamenii merg la Biserică pentru a se ruga, pentru a asculta slujbele, pentru sufletul lor. De cele mai multe ori, la Biserică îi duc problemele. Dar Biserica înseamnă rugăciune, slujbe și atât? Ce ne-ar plăcea să găsim la biserică, pe lângă slujbe și liniștea duhovnicească?
Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite. Lumea, evident, se îmbrăca frumos la Biserică, își lua - vorba ceea - hainele de duminică. Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătați… Așa că oamenii au început să fie deranjați de treaba asta și i-au spus preotului. Preotul a promis să se ocupe de problemă. Așa că l-a luat pe bătrânel deoparte și i-a zis:
-Omule, tu știi cum ar trebui să vină îmbrăcați oamenii la noi la Biserică?
-Nu știu, părinte.
Într-un sat, un țăran și femeia sa aveau grijă de mica lor grădină. Omul se tot plângea și zicea:
- Of, Adame, de ce ai greșit, că de nu ai fi greșit tu, n-ar mai fi trebuit ca astăzi noi să ne câștigăm pâinea în sudoarea frunții!
Într-o zi, trecând pe lângă casa lui un boier îi aude plânsul, vine către el și-i zice:
- De ce te plângi, omule?
Iar omul nostru îi spune plânsul său.
Boierul, atunci, îi face omului nostru o invitație la masa sa. Vine omul nostru împreună cu soția la masa boierului - o masă deosebit de îmbelșugată, cu tot felul de bunătăți.
Vă plac poveştile? Mie da, mai ales cele frumoase! Şi astăzi am una pentru dumneavoastră. O poveste despre oameni, vremuri, şobolani. Este o prelucrare a unui basm german pe care fraţii Grimm l-au publicat, în volumul „Legende germane”, în anul 1816.
Se zice că, într-o cetate veche, după o toamnă bogată în recolte, când hambarele erau pline cu grâne, iar păsările şi animalele de curte sătule, a năvălit o hoardă nemaipomenită de cloţani, mari şi mici, negri şi maro, care rodeau, distrugeau şi omorau totul în cale. Nici otrava, nici capcanele, nici iscusitele pisici aduse din altă parte nu le-au făcut de petrecanie. Bieţii oameni stăteau toată noaptea în jurul focurilor apărându-se şi mulţi hotărâseră chiar să părăsească cetatea din cauza mirosului greu de şobolani morţi şi de animale putrezite.
Iertarea față de aproapele, fie chiar vrajmaș, este unul din aspectele cele mai delicate ale învățăturii creștine. Înțelegerea acestei porunci trebuie făcută în lumina tuturor textelor scripturistice. Spune Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire." (I Ioan 4, 7-8); „Cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte." (I Ioan 3, 14). Porunca iubirii și a iertării față de semeni este așa de categorică pentru un creștin, încât tot același Sfânt Apostol spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este." (I Ioan 4, 20).
O legendă arabă povestește că, pe timpuri, un vizir blajin l-a servit pe sultanul său cu credință timp de treizeci de ani. Într-o zi, însă, indus în eroare de câțiva curteni invidioși, sultanul a pierdut încrederea în vizir și l-a condamnat la moarte. Acesta urma să fie aruncat de viu într-un ocol cu cei mai sălbatici câini de vânătoare.
Era pe vremuri un sat în care nu se oficia Sfânta Liturghie decât foarte rar. Oamenii trebuiau să meargă în parohie, să străbată pe jos câțiva kilometri. În timpul Crăciunului erau mulți care mergeau de la filie la biserica parohială pentru a participa la Liturghia de Crăciun. Un tată era foarte bucuros când a văzut că fiul lui cel mic a ținut să-l însoțească. Într-una dintre nopți ninsese foarte mult. Zăpada era mare și era greu de străbătut drumul până la biserică. Tatăl mergea în față și fiul călca pe urmele făcute în zăpadă de tatăl său. „Tată, merg pe urmele tale", i-a spus copilul. Tatăl era mândru, plin de bucurie. Îi plăcea mult această imagine: fiul călca pe urmele sale în drumul spre biserică.

