Categoria: Spiritual

În vechime, indienii aveau obiceiul de a trece pe băieții de o anumită vârstă printr-un „examen al curajului". Cei care treceau cu bine acest examen, puteau fi aleși, mai târziu, conducători de trib. Așa a venit și rândul lui Tom (așa îl chema pe tânăr). Bătrânii s-au sfătuit între ei și au hotărât ca Tom să-și dovedească curajul stând într-o pădure de la apusul soarelui până la răsăritul lui. Băiatul a fost lăsat singur în mijlocul pădurii. Curând coborî seara, apoi noaptea neagră. Inima îi bătea cu putere în piept. Orice foșnet îl făcea să tresară; și ce greu treceau orele, parcă nu se mai făcea ziuă! Cu siguranță, era cea mai îngrozitoare noapte din viața lui.

Dar iată că se iviră zorii zilei! De după un copac, Tom auzi mișcări. Speriat peste măsură, a început să strige:

- Cine-i acolo?

Venise timpul ca Domnul Hristos să se înalțe la tronul Tatălui Său. Ca un biruitor dumnezeiesc, El era gata să se reîntoarcă în curțile cerești cu trofeele biruinței. 

„Credința îi răsplătește cu tainică frumusețe și mângâiere pe cei care i se dăruiesc, o mărturisesc, o apără și îi sunt loiali până la capătul vremii. Tocmai de aceea putem striga și noi și spune că Biblia, asemeni bucuriei și a vieții

Cu mai mulți ani în urmă, doi frați, care dețineau o prăvălie într-un mic orășel de țară, au constatat cu stupoare că multe dintr-o serie de articole de pe rafturile lor dispăruseră, deși în urma inventarului reieșea că nu fuseseră vândute. Frații au tras concluziile lor și după o vreme au încercat să rezolve problema. În final, unul din ei a venit cu un plan. S-au urcat în pod și au făcut o gaură în tavan. Iar apoi, pe rând, unul din ei stătea în postul lui de observație, pe când celălalt se ocupa de clienți.

„Trec pe curat, cu litere mari, cuvântul Dumnezeu, ridic fiecare literă, o duc înspre buze, și o sărut adânc. Adânc, adânc, cum pământul sărută semințele, și-apoi le cobor pe toate în inimă, sfânt meniu al zilei, Dumnezeu îmi surâde, și cu acest surâs încep o viață nouă".

Foarte mulți oameni sunt dornici să știe ce este iubirea. Există câteva lucruri esențiale despre iubire, care ar fi bine să fie știute de oricine „iubește". Povestioara ce urmează a fost extrasă din Limonariul mirenilor, întâmplări de folos, apărută la Editura Egumenița:

„Nu trecuse nici un an de când Dumnezeu îi unise prin taina căsătoriei. Erau, într-adevăr, o pereche potrivită. El, funcționar la bancă. Ea, absolventă de liceu, politicoasă și plină de însușiri. Cunoștea limba franceză și pianul. Și era o gospodină deosebită. Toți îi lăudau… Însă uneori încercările vieții vin atunci când nimeni nu le așteaptă… Fără ca cineva să știe ce se întâmplă, Ioan s-a trezit într-o dimineață cu tulburări de vedere. Până la amiază orbise de tot. Jale și durere în casă. Tânăra soție, Maria, s-a îndurerat. Au fost chemați medici. I-au făcut examinări repetate. I-au dat medicamente. Însă nimic. Ioan nu vedea. Au trecut așa șase luni. Nici o ameliorare. Și într-o după-amiază Ioan a chemat-o pe Maria lângă el.

„Cunoașteți pe Goethe și Shakespeare?" întrebă cineva pe Cruger. Acesta răspunde: „Nu cunosc decât această carte, răspunse el, scoțând o biblie veche din buzunar. De 40 de ani citesc necontenit această carte și nu sunt stăpân nici pe jumătate din minunățiile ei. 

„De m-ai omorî, păgâne, că eu cred în Dumnezeu, / N-ai ucide-a mea credință, ci ucizi doar trupul meu... / A-mi ucide doar credința ce mânia-ți stă s-aprindă, / Ar fi cum ai sta să sfărâmi soarele dintr-o oglindă, / Și, trupește, când mânia-ți va putea să mă omoare, / Sfărâma-vei doar oglinda, dar nu și cerescul soare".

În curând, va apărea volumul de poezie „Toate timpul cât le face", de Mircea Dorin Istrate, urmând altor multe volume ale aceluiași autor. E unul dintre poeții care merită citiți în epoca noastră atât de puțin sensibilă la poezie. E un poet rafinat, iar poezia lui e o poezie rostită, pe care ai impresia că nu o scrie pe hârtie sau pe calculator, ci și-o spune în fața oglinzii. Pentru că viața este așa de agitată, avem lipsuri, probleme, necazuri, boli, și mai știu eu ce avem, ar trebui să prețuim poezia atunci când aceasta apare. Pentru că doar apreciind ceea ce avem, ne apropiem de semeni și de Dumnezeu.

Despre Ludovic al XI-lea, regale Franței, se spune că ar fi fost un conducător aspru. La sfârșitul vieții sale, conștiința lui s-a trezit. A căutat mijloace pentru a-și prelungi viața. Un corp de gardă format din patruzeci de bărbați îl păzeau în castelul Plessis-les-Tours, deoarece se temea că va cădea pradă unui atac de răzbunare. Pentru a evita orice boală mortală, s-a înconjurat de foarte mulți medici. Deoarece aceste măsuri i s-au părut insuficiente, a cerut să vină la el un călugăr franciscan, pe nume Francois de Paule, din Italia, despre care se spunea că este în stare să prelungească viața omenească. Împăratul i-a promis o sumă mare de bani, dacă îl va păstra sănătos și îi va putea promite mulți ani de viață. Dar acest om înțelept i-a explicat că numai Dumnezeu are puterea să prelungească viața unui om, dar că este mult mai important să mori liniștit decât să trăiești mult.

„Dumnezeu n-are nevoie să fie dovedit. Apologetica a apărut ca un rău necesar. Căci lumea esențială pune în discuție și marile adevăruri. Și în acest caz obligă conștiințele normale să le răspundă".

„Cel care îl vede pe Dumnezeu în lucrările sale și crede în el, acela este cu adevărat bogat. Un conducător ar trebui să urmeze în toate acțiunile sale numai sfatul lui Dumnezeu."

Vă spun o poveste cutremurătoare, relatată undeva de Părintele Cleopa, Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Spunea părintele că au venit doi soţi, o doamnă şi un domn, şi s-au aşezat lângă el. Erau distinşi, respectuoşi şi bine îmbrăcaţi.

- Domnule părinte, au zis ei, am vrea să vorbim ceva.

I-a luat părintele în casă, că ei aveau un necaz pe care nu-l puteau spune de faţă cu toată lumea. Când i-a întrebat de unde sunt, i-au spus:

- De la Reghin, domnule părinte, şi au început a plânge amândoi. Păi, când vezi tu că plâng doi oameni aşa de mari - erau directori de întreprindere amândoi -, nu plâng de flori de măr. Ce-i în inima lor, numai Dumnezeu ştie!

- Ce-aţi păţit, fraţilor?

Se povestește că unui bolnav, dintr-o localitate oarecare, picioarele, încetul cu încetul, i s-au îmbolnăvit și i-au fost amputate. Apoi și-a pierdut și vocea complet. Cu câteva zile înainte să moară, chiar în dimineața de Paști, cu mâna tremurând, a scris o scrisoare către fiica sa plecată departe, căreia îi zicea așa: „Este îngrozitor să te trezești în dimineața de Paști și să nu poți striga „Hristos a Înviat", pentru că nu mai ai voce.

„Lumea este o activitate veșnică a lui Dumnezeu și a creațiunii, prin faptul că natura schimbătoare îl urmează pe Dumnezeu. Iar acesta rămâne veșnic Unul și-n aceeași condiție, pe când creaturile se nasc și pier în număr mare.

De pe Cruce, Domnul Iisus şi-a încredinţat mama ucenicului Său iubit. El ne-a învăţat în felul acesta că suntem datori a-i îngriji pe părinţii noştri până la ultima lor suflare.

Într-un sat, spune povestea, era un tânăr care avea o armă de vânătoare. Într-o zi, s-a încăierat cu taică-său care era bătrân şi a ajuns să-şi lovească părintele cu ţeava puştii aşa de rău, că aceasta s-a rupt. Au fost luaţi amândoi la cercetări de autorităţi şi, când a fost întrebat bătrânul cum s-au petrecut lucrurile, el a zis:

- Nu pedepsiţi pe fiul meu, căci a venit timpul să-mi iau pedeapsă pentru păcatul meu. Ia uitaţi-vă bine la ţeava puştii că a fost lipită, pentru că eu am rupt-o mai întâi pe spinarea tatălui meu.

„Dumnezeu este creatorul universului cu tot ce cuprinde el. Dumnezeu nu se iubeşte pe sine, fiindcă, în acest caz, ar fi supremul Narcis. Ci Dumnezeu iubeşte lumea. Dar El se trăieşte pe El, îşi afirmă legile Lui, fiindcă nu sunt altele în afară de ele, şi nici nu există un altul în afară de El. Dumnezeu este numărul infinit care iubeşte lumea. Dumnezeu e iubirea autentică cu ea însăşi".

Astăzi am decis să vă spun o poveste afro-americană. Era ziua în amiaza mare. Afară era foarte cald, iar Fratele Iepure, Sora Vulpe şi alţi câţiva prieteni au hotărât să planteze legume în grădină. Ei s-au apucat să sape pământul şi să pună seminţe în el. Curând, însă, leneşul Frate Iepure s-a plictisit şi s-a furişat din grădină, în căutarea unui loc cu umbră. Într-un târziu, a ajuns într-o livadă de caişi, liniştită şi ferită de soare. În mijlocul livezii, Fratele Iepure a găsit o fântână cu o găleată ruginită atârnată de roată. Găleata se clătina încet în adierea vântului, ca un leagăn în aşteptarea copilului.

„Acesta pare a fi un loc răcoros, tocmai bun pentru somnul de după-amiază", s-a gândit Fratele Iepure, neştiind că la capătul frânghiei era o a doua găleată, care aştepta să fie ridicată. Iepurele sări în găleată şi, cât ai lipi, sfoara de pe roată s-a desfăcut şi, sub greutatea Fratelui Iepure, găleata de sus a ajuns pe fundul puţului, iar cealaltă s-a ridicat.

 „În cele 2 milenii care au trecut, Europa şi zonele influenţate cultural sau reorganizate de ea s-au hrănit direct ori indirect din Biblie, fie predicând-o, fie combătând-o şi astfel cultura moleculară a lumii e de neconceput în afara creştinismului".

„În colonia penitenciară de la Periprava, bravii noştri preoţi, martirii noştri, oficiau Sfânta Liturghie, folosind o batistă pe care se zugrăvise un epitaf folosit în chip de antimis şi două icoane. 

Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatenţia, patimile şi slăbiciunile noastre. Toţi avem nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu.

Sub acoperişul uriaş al unei gări, unde mulţimi de oameni veneau şi plecau, un copilaş a izbucnit dintr-odată într-un plâns amar. Nimeni nu putea să treacă pe lângă copilul hohotind, iar cei mai mulţi s-au şi oprit ca să încerce să-i aducă mângâiere.

- Ce-i necazul, băieţele? - l-au întrebat. - Te putem ajuta? Ce s-a întâmplat?

Băieţelul nu le-a dat nicio atenţie. Cu cât doreau mai mulţi să-l ajute, cu atât plângea mai tare. În cele din urmă a apărut un poliţist.

S-a aplecat şi a luat copilul în braţe.

-Ei bine, tinere - a spus cu un glas prietenos poliţistul - nu vrei să-mi povesteşti ce s-a întâmplat? De ce plângi? Ai pierdut-o pe mama ta?

Într-o zi, veni la preot un om necăjit. I se plânse, zicând:

- Părinte, de ce Dumnezeu îmi dă atâtea suferinţe?

Preotul îi răspunse:

- Dar la păcatele dumitale te-ai gândit?

Acela tăcu. Atunci, părintele luă de la cai o haină prăfuită cu care fusese la drum şi zise omului:

- Hai cu mine, te rog!...