„Piaţa cotidiană este plină şi inundată cu toate felurile şi genurile de cărţi: unele ziditoare, altele chiar dăunătoare. De aceea noi suntem chemaţi să ne întâlnim cu Dumnezeu prin SFÂNTA SCRIPTURĂ, căci ea nu este doar o altă carte.
O legendă din Bucovina povesteşte că, demult, demult, într-un sătuc de la marginea pădurii, trăia o fată orfană, săracă, dar foarte harnică şi frumoasă. Înaltă şi zveltă, cu părul bălai şi ochii albaştri, luminoşi şi blânzi, era plină de dragoste faţă de cei din jur. Aşa era Sânziana, dar sătenii treceau pe lângă ea cu nepăsare sau dispreţ o alungau şi-i adresau vorbe de ocară. Singura ei alinare erau clipele în care în căsuţa ei sărăcăcioasă se închina, rugându-se la Dumnezeu nu doar pentru o viaţă mai bună, ci şi pentru ca Dumnezeu să îmbuneze sufletele sătenilor.
Într-una din zile, Sânziana îşi simte trupul atât de greu şi fierbinte, încât toate încercările de a se ridica din pat fură zadarnice. Rămase acolo suferind pe patul ei de crengi şi doar vietăţile pădurii se întrebau mirate unde le este buna prietenă. Zadarnic alergară prietenele ei necuvântătoare să-i aducă apă, hrană şi leacuri pentru însănătoşirea ei, Sânziana se simţea tot mai rău. Suferinţa îi istovise trupul şi doar blânda alinare ce o găsea în rugăciunile necontenite adresate lui Dumnezeu o mai ţineau în viaţă.
1. „Iubirea? Ce-i iubirea? Se gândea el. Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc, totul e legat numai de iubire.
Fiecare om îşi are propriul ideal în funcţie de modul cum înţelege şi se raportează la viaţă. Există totuşi o „ţintă" spre care trebuie să ne îndreptăm cu toţii:„Ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul - Hristos". (Efes. 4: 13)
Plimbându-se prin pădure un ursuleţ a văzut o stâncă. Nu era un munte, era totuşi o stâncă înaltă. A hotărât să facă orice efort şi să ajungă în vârf. A început să urce, iar urcuşul se făcea din ce în ce mai greu, însă perspectiva de a ajunge în vârf era suficientă ca să-i dea noi puteri. După multe eforturi, în cele din urmă, a ajuns în vârf unde era o pajişte minunată. Plin de bucurie a început să se rostogolească strigând „Am ajuns… am ajuns…" Deodată observă un vultur care stătea blazat şi trist pe un colţ de piatră. Ursul i-a zis: „ „Tu de ce nu te bucuri ? Nu vezi că am ajuns pe vârful stâncii…?" La care vulturul i-a răspuns: „Da, numai că în timp ce tu ai urcat eu am coborât !"
„Primul om care îşi va face din iubire ţară va deveni Dumnezeu. Mai bine e să pierzi lumea, decât să-l pierzi pe Dumnezeu. Vorbim prea mult de Dumnezeu, dar nu vorbim deloc cu Dumnezeu".
Conform tradiţiei ebraice, a face un lucru în numele cuiva, a invoca numele acestuia sunt acte de o putere şi de o greutate deosebită. Invocarea numelui unei persoane înseamnă a face prezentă această persoană. Prin faptul rostirii unui nume, acesta devine viu. Rostirea numelui cheamă sufletul persoanei respective; iată de ce o semnificaţie atât de adâncă este implicată în rostirea unui nume.
Dacă toate acestea se pot spune despre numele oamenilor, cu atât mai mult despre numele lui Dumnezeu. Puterea şi slava lui Dumnezeu sunt prezente şi active în numele Său. Pentru creştinii de astăzi, ca şi pentru cei din timpurile apostolice, numele lui Iisus este izvorâtor de putere dumnezeiască.
O foarte frumoasă legendă rusească ne spune că, în momentul înălţării Domnului Iisus la cer, ucenicii au început să se tânguiască:
- Pentru ce ne părăseşti, Iisuse? Cine ne va mai da pâinea cea trupească şi cea sufletească? Cine ne va mai da îmbrăcăminte pentru trup şi har pentru suflet? Cine ne va mai mângâia în durerile trupeşti şi sufleteşti?
Mişcat, Domnul Iisus le-a spus:
- Iată am să vă las un munte de aur, ca să aveţi din ce trăi!
„Ştiinţa poate avea un efect de purificare a religiei, eliberând-o de convingerile epocii pre-ştiiţifice şi ne ajută să ajungem la o concepţie mai corectă despre Dumnezeu.
Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele, povestea Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, în cartea „Sufletul meu, temniţa mea", apărută la Editura Bizantină, în anul 2009). „Acasă aveam o căţea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă şi eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea şi când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am aşezat în faţa micuţei grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă căţeluşii ei, m-a atacat. N-a mai ştiut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muşte, am reuşit să ţip, mi-a recunoscut vocea şi s-a dat înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci şi de căţeluşii lui.
„Unii oamenii se poartă cu Dumnezeu ca şi cum ar fi avocatul lor. Apelează la El numai atunci când sunt vinovaţi şi au probleme.
În lumea noastră marcată de iubirea de sine, izvor al păcatului şi al morţii, Domnul Hristos a adus lepădarea de sine, starea de jertfă, izvor al vieţii, al Învierii. Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine „primul pui al Diavolului".
„A-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a continua totuşi să-l cauţi - iată paradoxul dragostei sufletului, lucru luat în derâdere, ce-i drept, de cei satisfăcuţi mult prea uşor de formalismul religios, dar confirmat prin fericita experienţă a celor cu inima înflăcărată".
Întreba odată cineva, ce limbă se vorbeşte în Împărăţia lui Dumnezeu? Greu de răspuns, când noi îl numim pe Dumnezeu în marea rugăciune euharistică „mai presus de gând şi de cuvânt". Cu toate acestea, un părinte a îndrăznit să răspundă astfel: „printre multele limbi din rai, cel mai des se aude limba românească!". Cutezător răspuns!
„Tata, Dumnezeu să-l ierte, că s-o dus la ceea lume, când se scula dimineaţa mai întâi îşi zicea rugăciunile (...) Bunica mea, varvara, mă lua dimineaţa lângă ea şi mă punea în genunchi
Prezent la cea de a treia Reculegere mondială a preoţilor, organizată de Mişcarea Catolică Internaţională de Reînnoire Carismatică şi de Fraternitatea Catolică, Papa Francisc a propus, vineri, 12 iunie 2015, stabilirea unei date fixe a Paştelui, astfel încât catolicii şi ortodocşii să poată celebra împreună sărbătoarea.
Este mişcătoare o realitate pe care am întâlnit-o într-o biserică din Germania. Mi-a fost dat să văd o Cruce aşezată lângă altarul central, un Hristos fără mâini şi fără picioare. Istoria acestei Cruci ne face să ne întoarcem cu gândul la ororile războiului. Mulţi au murit, mulţi au rămas fără mâini şi fără picioare, iar alţii suferă chiar şi astăzi. După ce s-a terminat războiul, creştinii împreună cu militarii americani prezenţi în oraşul Recklinghausen, (landul Renania de Nord-Westfalia), au descoperit între dărâmăturile unei biserici această Cruce care a pierdut mâinile şi picioarele, suferind într-un fel împreună cu toţi cei care au fost mutilaţi în acele timpuri.
„Omul nu a fost creat în glumă sau la întâmplare, ci alcătuit admirabil şi pentru un scop măreţ. Cu toate că nu are formă veşnică, el trăieşte totuşi veşnic şi, deşi corpul lui este uman şi pământean, spiritul lui în schimb este semeţ şi divin".
-Bunicule, pe tine te-a făcut Dumnezeu?
-Da, dragul meu, Dumnezeu m-a făcut, răspunde bunicul. Câteva minute mai târziu, băiatul îşi întreabă din nou bunicul:
-Bunicule, dar pe mine tot Dumnezeu m-a făcut?
-Da, dragul meu, răspunde bunicul.
„Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit. Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri. Iubire şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n-ar putea exista".
Există pe lume oameni sortiţi unor îndeletniciri care le clădesc profilul sufletesc, oameni sortiţi să însemne trecerea lor prin lume cu fapte alese, dar hărăziţi totodată cu un fel de pioasă discreţie. Aceşti pământeni au fost chemaţi de Dumnezeu să se dăruiască semenilor, potrivit pravilei sfinte. Rostul lor pe lume e şi acela de a fi îngeri păzitori şi se găsesc tot timpul în preajma celor încredinţaţi spre protejare şi sprijinire. Săvârşesc misiunea cu smerenie exemplară şi nu aşteaptă răsplată, după cum o şi mărturisesc trăsăturile lor exterioare, dar mai ales cele interioare. Parcă nici nu li se simte prezenţa.
După părinţi şi bunici, după fraţi şi surori, dascălul, că despre el e vorba, este al doilea om ca valoare din viaţa noastră. E cel care te ajută să înveţi să cunoşti, să înveţi să priveşti, să înveţi să asculţi, să înveţi să crezi şi să creezi; să înveţi să zbori şi să revii pe pământ. Este greu să măsori în cuvinte tot ceea ce înseamnă dascălul în societatea prezentului, dar recunoştinţa faţă de el trebuie să fie mare dacă o raportăm la menirea acestei categorii profesionale.
„La revoluţie, pe care eu şi soţul meu am trăit-o din plin, am stat sub gloanţe, la atelierul nostru, de lângă televiziune.
Dacă vrem să locuim veşnic cu Dumnezeu cel întreit şi unic, în Împărăţia sa fără durere şi moarte (F.Ap. 21,4), aceste relaţii trinitare trebuie să le trăim în familiile noastre, la serviciile noastre, între colegii noştri, în comunităţile noastre, în societatea noastră. Să învăţăm bine dragostea de Dumnezeu şi dragostea faţă de ceilalţi; să învăţăm bine să ne dăruim lui Dumnezeu şi să ne dăruim şi celorlalţi; să învăţăm bine să-l înălţăm pe Dumnezeu în viaţa noastră, dar să-i înălţăm şi pe semenii noştri. Altfel totul rămâne doar o poveste.
Una dintre cele mai frecvente întrebări care i s-au pus în ultimii 30 de ani primului cosmonaut român în Cosmos, Dumitru Prunariu, e dacă acolo, sus, s-a simţit cumva mai aproape de Dumnezeu.
„Când teama închide poarta de acces la subconștient, numai credința nezdruncinată în Dumnezeu o va deschide din nou. Rămâneți fideli idealurilor voastre și valorilor spirituale înalte, nu uitați că sunteți aici pentru a progresa și a vă apropia de Dumnezeu!
Dacă am presupune că Guvernul Ponta, spunea cu emfază acum vreo lună-două la t.v. un guru atoateștiutor, ar acorda fiecărui om dintre noi cam o sută de mii de lei, de bună seamă s-ar întâmpla următorul lucru: dacă s-ar cheltui acești bani prin supermarketuri, banii ar ajunge în China.
Într-o carte de spiritualitate intitulată „Patericul egiptean", ni se istorisește că erau doi episcopi aproape unul de altul și erau supărați unul asupra celuilalt. Unul era bogat și puternic, iar celălalt smerit. Și căuta cel puternic să facă rău celuilalt.
„A demonstra existența unei cauze primare a vieții, unică, imaterială și înțeleaptă, iată termenul sublim către care merge fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. Nu «crede in deum» - «cred în Dumnezeu» - trebuie să spună omul de știință, ci: «scio deum esse» - știu că Dumnezeu există".
Un bătrân pustinic fu invitat odată la curtea regelui.
- Invidiez un om sfânt ca tine, care se mulţumeşte cu atât de puţin, spuse regele.
- Eu invidiez pe majestatea voastră care se mulţumeşte cu şi mai puţin decât mine, răspunse pustnicul.
- Cum poţi spune asta, când întreaga ţară îmi aparţine, zise împăratul ofensat.
„Omul este obligat ca să mănânce pentru a supravieţui. Această dependenţă de alimente este un semn esenţial al inconsistenţei sale însă în acelaşi timp o chemare «a te hrăni din Dumnezeu», căci el singur poate sătura cu adevărat.
Mirajul aurului este atât de puternic încât orbeşte pe foarte mulţi. Marea lor majoritate riscă sănătatea, libertatea, sau chiar viaţa pentru a intra în posesia lui. Odată însă ce l-au stăpânit, descoperă că au ajuns robi. O robie de moarte. Un bun exemplu în această privinţă este următoarea întâmplare:
Încărcat cu multe bogăţii, aur şi bani, vasul Britannica urma să ducă totul în America. În călătoria sa, s-a lovit de stâncile de coastă ale Braziliei, urmând să se scufunde. În încercarea de a salva preţioasa încărcătură, marinarii grăbiţi au lovit lăzile care s-au spart şi banii s-au răspândit pe punte. Timpul scurt nu le-a permis decât să dea drumul bărcilor de salvare şi în mare grabă să se urce în acestea. Căpitanul care, conform ordinelor navale, trebuia să coboare ultimul, a aruncat o ultimă privire pe punte să vadă dacă nu mai este vreun călător. Surprins, a văzut un bărbat aşezat pe una din lăzile de valoare înconjurat de bani.
„DRUM CRUCIAL" „Pe scara sufletului meu / M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu - eu coboram mâhnit din conştiinţa mea, / Iar El urca surâzător spre ea...