„Dumnezeu este lumina care ne ridică pe stâncile adevărului. Nu există timp pentru noi dacă nu-L avem pe Dumnezeu în suflet. Iubirea ți-o dă Dumnezeu, nu o alegi tu".
Odată împăratul bizantin Vasile Macedoneanul era la vânătoare și văzând un cerb a slobozit o săgeată asupra lui. Cerbul s-a înfuriat și l-a atacat pe împărat, l-a luat în coarnele sale, l-a ridicat în sus și voia să fugă cu el. Dar un bărbat din suita împăratului, cu mult curaj, a alergat și a tăiat brâul de care împăratul era prins în coarnele cerbului. Așa a scăpat împăratul de la moarte. Știți cum a răsplătit împăratul această binefacere? Neputând suferi să fie toată viața recunoscător supusului său, i-a tăiat capul, ca unui trădător, zicând că binefăcătorul său a intenționat să-l ucidă. Urât gest din partea împăratului și condamnabilă atitudine. Să răsplătești binele cu răul.
„Dumnezeu este pretutindeni. De aceea, Dumnezeu nu este nicăieri anume, deoarece, pentru a fi undeva anume, Dumnezeu ar trebui să nu fie în altă parte - ceea ce nu este posibil pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu se arată ca Dumnezeu în Sine, din sau prin observație exterioară, ci prin experiență interioară".
Demult tare, stăpânul unui ținut frumos din Orient a strâns pentru o întrecere pe toți pictorii din țară. Premiul cel mare îl câștiga zugravul tabloului care vedea mai tare dragostea pentru Dumnezeu.
Au fost selectate pentru finală trei tablouri. Unul reprezenta o mamă îngenuncheată la mormântul copilului ei. Ochii ei, privind cu nădejde către cer, păreau să spună: „Mai presus de toate, dragostea pentru Tine va birui, Doamne!"
Al doilea tablou înfățișa doi prieteni - unul trăgând spre sine pe celălalt, arătându-i biserica cu degetul, pentru a zice: „Vino după mine, pentru dragostea lui Dumnezeu…"
„Un nume pentru Dumnezeu - cel care nu uită cele patru etape: «Cu Dumnezeu», «Pentru Dumnezeu», «La Dumnezeu» și «În Dumnezeu»".
Hristos îi spusese slujbașului împărătesc, căruia îi vindecase fiul: „Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți!" (Ioan, capitolul nr. 4, versetul nr. 48).
Brutarul o mustra mereu pe femeia sa că merge la biserică și dă la săraci și la colectele care se făceau. Într-o zi, în timp ce scotea pâinile calde din cuptor și tot locul din jurul brutăriei se umpluse de mirosul plăcut de pâine proaspătă, la ușa brutăriei a venit un sărac și a spus:
- Șefule, toate pâinile acestea sunt ale tale?
- Ale cui să fie?
- Și nu le mănânci?
- Bre, pleacă de aici!
- Dă-mi și mie una că mi-e foame.
- Pleacă!, ți-am spus. Lasă-mă în pace!
- Șefule!
„O creatură inteligentă nu se conduce prin strigăte și bătăi, ci cu rațiune. Dacă nu se va face așa, insulta cade și asupra lui Dumnezeu, căci deopotrivă a făcut pe toți după chipul și asemănarea Sa, iar lucrurile omenești se vor umple de teamă și neliniște".
Trăim într-o lume egoistă şi indiferentă, unde oamenii se gândesc doar la ei, doar la sufletele lor. La sigur, nimeni până acum nu s-a gândit cât de multe putem învăţa de la animale. Aceste fiinţe ce par atât de tăcute, neajutorate şi, într-o măsură oarecare, fricoase. Însă dânsele au mai multă credinţă şi înţelepciune decât ne putem noi imagina.
Am citit mai demult, într-o carte veche, o întâmplare plină de învăţăminte pentru specia umană: La marginea unui oraş, era o căsuţă în care locuia un bărbat cu fetiţa şi soţia lui. Aveau o gospodărie bine îngrijită şi un câine bine hrănit, care îşi făcea datoria cu prisosinţă. Lângă gospodăria lor, se afla o casă sărăcăcioasă în care locuia un om sărac cu mulţi copii. Şi în acea gospodărie sărăcăcioasă, se găsea un câine, însă era legat şi era foarte slab.
Bărbatul a observat că, atunci când îi dădea câinelui său de mâncare, acesta mânca ce mânca, apoi alegea un os mai mare, îl prindea bine între dinţi şi se strecura prin gard spre casa vecinului.
1. „Biblia este harta lui Dumnzeu, după care să te ghidezi, să te ferească de fundul mării, să îţi arate unde este portul şi cum ajungi la el fără să eşuezi pe stânci sau bancuri de nisip".
Un șoarece flămând se învârtea împrejurul unei nuci. Dinlăuntrul ei însă, un vierme îi răspunse:
- Nu te mai căzni degeaba, tot miezul îl am eu și tu n-ai să te alegi cu nimic, decât cu osteneala…
Șoarecele stătu puțin pe gânduri, apoi întrebă:
- Dar tu ești gras sau slab?
Viermele, în deșertăciunea lui, răspunse:
- Sunt gras, așa de gras și sătul, încât nu mai cer nimic de la viață!
„Această existență nu este decât un refugiu, o scurtă etapă în lungul voiaj care conduce către Dumnezeu Tatăl. Consideră-te un invitat pe Pământ".
În viaţa sfântului Ioan Rusul (1690-1730), se povesteşte despre o femeie nobilă care avea un singur fiu şi care, într-o zi, nu s-a mai întors de la şcoală. Mama s-a dus la şcoală să se intereseze de dânsul, iar acolo i s-a spus de către colegi, că fiul său nu mai vine la ore şi că s-a amestecat cu desfrânaţi şi drogaţi.
Lovită parcă de trăsnet, nu mai vedea înaintea ei nimic; pieptul i se strivea şi, în gât, i s-a pus un nod care o îneca. Voia să plângă, însă nu putea. Lacrimile i-au secat.
1. „Poetic vorbind, cred că oamenii locuiesc în palma întinsă de Dumnezeu şi mai cred că sfântul se roagă prin rugăciunea lui, iar păcătosul prin păcatul său. În acest sens, viaţa noastră este liturgică".
Un credincios a venit din sat la mânăstire să se mărturisească. Era în Postul Mare.
În fața Bisericii a întâlnit un duhovnic bătrân.
- Sărut mâna, părinte! Am venit de departe, vă rog să mă spovediți, că pentru asta am plecat de acasă.
- Bine ai făcut, frate! Dar de ce nu te spovedești la preotul paroh din sat? El vă cunoaște mai bine pe fiecare, vă dă canon mai ușor. Nu știi că duhovnicii de la mânăstiri dau canon aspru, după pravilă?
Într-un proces de divorţ, judecătorul o întreabă pe reclamantă:
- Doamnă, sunteţi sigură de ceea ce cereţi? Doriţi divorţul pentru compatibilitate de caractere? Nu ar putea fi contrariul?
„Ce bine ar fi dacă oamenii ar înţelege că, la piesa aceasta de teatru, care este viaţa de fiecare zi, spectatorii adevăraţi sunt îngerii lui Dumnezeu".
Se spune despre un părinte din Pateric, că aşa de intens se ruga când mergea prin curte, şi zicea rugăciunea lui Iisus, încât mergea pe deasupra pământului. Şi, alt părinte, mai bătrân, văzându-l,
s-a mirat cum de el a ajuns bătrân şi n-a ajuns la măsura asta. Şi
l-a întrebat:
- Ce lucrare ai, cum te rogi?
Şi-i zice părintele:
- Zic rugăciunea lui Iisus.
- Păi cum o zici?
Zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, nu mă milui pe mine, păcătosul".
„Fiecare om ar trebui să asculte puţină muzică, să citească puţină poezie şi să privească o picătură frumoasă în fiecare zi din viaţa sa, astfel încât îngrijorările lumeşti să nu-i oblitereze (şteargă) simţul frumosului pe care DUMNEZEU l-a implantat în sufletul uman".
Carnavalul este un obicei care se prezintă prin atmosferă festivă, cu veselie şi umor, participanţii fiind frecvent mascaţi şi îmbrăcaţi cu costume festive. Termenul „carnaval" provine din dialectul milanez „carne vale", care înseamnă literal „adio carne" şi datează de la începutul erei creştine, când Biserica Catolică a hotărât ca festivităţile carnavalului să aibă loc doar înaintea postului. Balurile mascate din cadrul Carnavalului datează din secolul XIII, când se celebrau festivaluri, nunţi şi petreceri. Anonimatul măştilor, care acoperă faţa purtătorilor, oferă acestora o ieşire din normele rigide de conduită socială.
Un prieten mi-a povestit o întâmplare reală, unde era vorba de un bărbat care trebuia să participe la un bal mascat şi s-a deghizat în diavol. Şi cum pe drum l-a prins o ploaie torenţială, s-a adăpostit într-o Biserică unde se ţinea un serviciu religios.
„Dacă ar fi să regret că nu am venit mai devreme pe lume, aş face-o doar pentru că nu am apucat să-i cunosc pe cei doi români în care Dumnezeu a turnat har din belşug: autorul „Luceafărului", „Mihai Eminescu, şi cel al „Baladei pentru vioară", „Ciprian Porumbescu".
Undeva, într-o ţară, la un loc bine văzut, s-a aşezat odată un domn îmbrăcat bine, care avea în mână un coşuleţ plin cu monezi mari de aur şi care striga tare:
- Dau un galben mare, un Napoleon, pentru un cent!
Omul acesta făcuse prinsoare cu cineva că, timp de patru ore, mai nimeni nu va veni că să schimbe un cent cu un Napoleon. Şi aşa a fost. Omul striga mereu schimbul, dar oamenii treceau zâmbind, convinşi fiind că este o glumă.
„Sub numele lui Dumnezeu înţeleg o substanţă infinită, eternă, imuabilă, independentă, atotcunoscătoare, atotputernică şi prin care eu însumi, şi toate celelalte lucruri care sunt au fost create şi produse".
Dumnezeu, ca unul ce este Iubirea absolută, l-a înzestrat pe om cu libertatea de a alege, de a decide singur dacă vrea să trăiască în comuniune cu Făcătorul său, sau în afara vieţii dumnezeieşti. Aşa a binevoit Dumnezeu şi aşa a făcut; a înzestrat pe om cu minte gânditoare, cu pricepere, cu înţelegere, cu darul de a cunoaşte şi de a hotărî ce va face. Aceasta vine din faptul că omul are suflet, iar pentru suflet, zice psalmistul, Dumnezeu a făcut pe om numai cu puţin mai mic decât pe îngeri. Pe libertatea voinţei îşi întemeiază Mântuitorul învăţătura Sa cea dumnezeiască şi cere pocăinţă pentru primirea Împărăţiei Cerurilor: „Cel ce are urechi de auzit să audă", zice Domnul Hristos. Dorinţa Lui şi datoria noastră este ca toţi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să facem voia Lui, spre lauda Lui şi spre binele nostru. Este mare cinstea acestei libertăţi şi încrederi arătate omului. Şi este mare totodată răspunderea omului faţă de Dumnezeu, dacă omul le foloseşte rău, adică nu spre binele şi mântuirea lui, ci spre răul şi osânda lui. Cu mintea şi voinţa se fac şi binele şi răul.
„Dumnezeu ţi-a dăruit 86.400 secunde. Azi ai folosit vreuna pentru a spune mulţumesc?"
„Era vară, pe vremea când porumbul avea cam un stat de om înălţime şi erau acasă cu mama toţi cei 6 copii. Tata lipsea, fiind dus la serviciu. Deodată, lumina care venea de afară începu să pălească uşor şi, încetul cu încetul, parcă stătea să cadă noaptea deşi era în miezul zilei. Fulgerele, apoi tunetele care se îngrămădeau deasupra satului îi făceau să tremure. Vântul puternic turbase şi împroşca geamurile cu pietricele, crenguţe rupte din pomi, bucăţi de draniţă smulse de pe bătrâna casă a vecinului… Mama a venit de afară foarte speriată şi, intrând în camera mare unde o aşteptau, le-a spus cu spaimă în priviri:
- Îndreptaţi-vă înspre icoană copii, şi haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne doboare porumbul, altfel n-o să mai avem ce mânca.
„Natura lui Dumnezeu este necunoscută: lumina, căldura, electricitatea, magnetismul, atracţiunea, afinitatea, viaţa vegetală, instinctul, inteligenţa, toate îşi au obârşia în Dumnezeu".
Când marele nostru revoluţionar de la 1821, Tudor Vladimirescu, a ridicat Ţara, chemând-o la luptă împotriva exploatării boiereşti dinăuntru şi a vrăjmaşilor din afară, dintr-unul din satele olteneşti de la munte a pornit, pentru a se înrola în oastea pandurilor şi un gospodar cu numele Dragomir, tată a trei fetiţe, una mai isteaţă ca alta. Înaintea plecării, omul şi-a îmbrăţişat nevasta şi pe cele trei fiice, iar acestea i-au dăruit câte o amintire lucrată de mâna lor, ca s-o poarte drept talisman.
Fata mai mare i-a dat o batistă albastră aidoma ochilor ei, cea mijlocie una galbenă ca pletele sale, iar fata mai mică, Ileana, i-a întins cu sfială una albă; ea n-a mai avut timp să vopsească batista, aşa cum a văzut c-au făcut surorile cele mari.
„Atunci când vom uita că suntem o naţiune supusă lui Dumnezeu, vom deveni o naţiune supusă. Fără Dumnezeu, democraţia nu va dura şi nu poate să dureze."
În Germania, în timpul ultimului război, un tren încărcat cu evrei ce erau duşi într-un lagăr de exterminare, se afla tras pe o linie secundară, ca să facă loc unui tren rapid. O bătrână s-a uitat din întâmplare printr-o crăpătură a uşii unui vagon de marfă şi a văzut victimele evreieşti aflate înăuntru. Auzise zvonuri despre exterminarea evreilor, dar acum s-a convins. Îi văzuse cu ochii ei. A început să strige din toate puterile, protestând faţă de ceea ce se întâmpla, fără să se oprească. Autorităţile au dus-o la un spital de nebuni.






