O lecţie de viaţă

Trăim într-o lume egoistă şi indiferentă, unde oamenii se gândesc doar la ei, doar la sufletele lor. La sigur, nimeni până acum nu s-a gândit cât de multe putem învăţa de la animale. Aceste fiinţe ce par atât de tăcute, neajutorate şi, într-o măsură oarecare, fricoase. Însă dânsele au mai multă credinţă şi înţelepciune decât ne putem noi imagina.


Am citit mai demult, într-o carte veche, o întâmplare plină de învăţăminte pentru specia umană: La marginea unui oraş, era o căsuţă în care locuia un bărbat cu fetiţa şi soţia lui. Aveau o gospodărie bine îngrijită şi un câine bine hrănit, care îşi făcea datoria cu prisosinţă. Lângă gospodăria lor, se afla o casă sărăcăcioasă în care locuia un om sărac cu mulţi copii. Şi în acea gospodărie sărăcăcioasă, se găsea un câine, însă era legat şi era foarte slab.


Bărbatul a observat că, atunci când îi dădea câinelui său de mâncare, acesta mânca ce mânca, apoi alegea un os mai mare, îl prindea bine între dinţi şi se strecura prin gard spre casa vecinului. 

Fudulia unora nu are limite

Un șoarece flămând se învârtea împrejurul unei nuci. Dinlăuntrul ei însă, un vierme îi răspunse:


- Nu te mai căzni degeaba, tot miezul îl am eu și tu n-ai să te alegi cu nimic, decât cu osteneala…


Șoarecele stătu puțin pe gânduri, apoi întrebă:


- Dar tu ești gras sau slab?


Viermele, în deșertăciunea lui, răspunse:


- Sunt gras, așa de gras și sătul, încât nu mai cer nimic de la viață!

Întinde-mi, Doamne, o mână!

În viaţa sfântului Ioan Rusul (1690-1730), se povesteşte despre o femeie nobilă care avea un singur fiu şi care, într-o zi, nu s-a mai întors de la şcoală. Mama s-a dus la şcoală să se intereseze de dânsul, iar acolo i s-a spus de către colegi, că fiul său nu mai vine la ore şi că s-a amestecat cu desfrânaţi şi drogaţi.


Lovită parcă de trăsnet, nu mai vedea înaintea ei nimic; pieptul i se strivea şi, în gât, i s-a pus un nod care o îneca. Voia să plângă, însă nu putea. Lacrimile i-au secat. 

O poveste din spatele unei întâmplări adevărate

Carnavalul este un obicei care se prezintă prin atmosferă festivă, cu veselie şi umor, participanţii fiind frecvent mascaţi şi îmbrăcaţi cu costume festive. Termenul „carnaval" provine din dialectul milanez „carne vale", care înseamnă literal „adio carne" şi datează de la începutul erei creştine, când Biserica Catolică a hotărât ca festivităţile carnavalului să aibă loc doar înaintea postului. Balurile mascate din cadrul Carnavalului datează din secolul XIII, când se celebrau festivaluri, nunţi şi petreceri. Anonimatul măştilor, care acoperă faţa purtătorilor, oferă acestora o ieşire din normele rigide de conduită socială.


Un prieten mi-a povestit o întâmplare reală, unde era vorba de un bărbat care trebuia să participe la un bal mascat şi s-a deghizat în diavol. Şi cum pe drum l-a prins o ploaie torenţială, s-a adăpostit într-o Biserică unde se ţinea un serviciu religios.

Ştiinţă şi… Religie

„Dacă ar fi să regret că nu am venit mai devreme pe lume, aş face-o doar pentru că nu am apucat să-i cunosc pe cei doi români în care Dumnezeu a turnat har din belşug: autorul „Luceafărului", „Mihai Eminescu, şi cel al „Baladei pentru vioară", „Ciprian Porumbescu".

Mândria unui popor este Drapelul

Când marele nostru revoluţionar de la 1821, Tudor Vladimirescu, a ridicat Ţara, chemând-o la luptă împotriva exploatării boiereşti dinăuntru şi a vrăjmaşilor din afară, dintr-unul din satele olteneşti de la munte a pornit, pentru a se înrola în oastea pandurilor şi un gospodar cu numele Dragomir, tată a trei fetiţe, una mai isteaţă ca alta. Înaintea plecării, omul şi-a îmbrăţişat nevasta şi pe cele trei fiice, iar acestea i-au dăruit câte o amintire lucrată de mâna lor, ca s-o poarte drept talisman.


Fata mai mare i-a dat o batistă albastră aidoma ochilor ei, cea mijlocie una galbenă ca pletele sale, iar fata mai mică, Ileana, i-a întins cu sfială una albă; ea n-a mai avut timp să vopsească batista, aşa cum a văzut c-au făcut surorile cele mari.