Categoria: Spiritual

Istoria parfumului se pierde în negura vremurilor. Se spune că, la început era o soluţie magică, putând să-i împlinească celui care o folosea visurile cele mai sublime, deschizându-i poarta către divinitate (fumus / per fumum - prin fum, către divinitate).

A fost folosit de egipteni, în ritualurile îmbălsămării, de greci, la ritualurile de purificare, de romani, la băile lor, şi de multe alte popoare.

„DUMNEZEU... îţi vede efortul, convingerea, pasiunea, şi vede cât pui. Şi cât pui, îţi dă. Dacă faci tu un pas către El, face El 10 către tine. Aşa a fost cu tot ce am realizat...

Am recitit nu demult, cu aceeaşi plăcere, emoţie şi interes ca prima dată, această povestioară care m-a impresionat foarte mult şi ca orice lucru frumos şi folositor, încerc să-l împart cu dumneavoastră, cititorii noştri statornici. Iarăşi, sper ca printre aceste rânduri să găsească fiecare gândul cel frumos.

Cu câţiva ani înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, exista un cuplu care se iubea foarte mult. De fiecare dată bărbatul, în orice ocazie, încerca să-şi arate dragostea faţă de ea. Ea era frumoasă, sensibilă, dar şi firavă din punct de vedere al sănătăţii.

Începând războiul, bărbatul este nevoit să meargă pe front, unde trece prin foarte multe încercări şi de multe ori ca prin minune scăpă să nu fie ucis. Se ruga în fiecare zi să-l ajute Dumnezeu să trăiască pentru a se întoarce acasă lângă soţia pe care o iubea atât de mult. Fiecare gând al său era să o strânga din nou în braţele sale şi-i dădea putere să reziste foamei, frigului şi rănilor.

„Eu sunt creştin, cred în Dumnezeu şi în dumnezeirea lui Iisus Hristos tot aşa cum până la mine au crezut remarcabilii oameni de ştiinţă: Tiho-de Brahe, Copernic, Decart

Am aflat, zilele astea, că una din cele mai cunoscute companii producătoare de vinuri a lansat pe piaţă o nouă colecţie care poartă numele „Ispita". Dragi consumatori, eu ştiu sigur că ispitele nu vin de la Dumnezeu, ci Satana se află la originea tuturor. Şi mai ştiu că fiecare dintre noi suntem asaltaţi permanent de ispite. Unele sunt mai uşor de biruit, altele ne dau de lucru din greu. Depinde de maniera în care le tratăm. Dar, aşa cum ne arată Sfântul Isaac Sirul, nu poate diavolul să se apropie de om, sau să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri spurcate, prin părere de sine şi prin mândrie, sau printr-un gând de îndoială şi prin împărţirea sufletului. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.

1. „Pentru mine CREDINŢA ÎN DUMNEZEU începe cu înţelegerea că o inteligenţă supremă a adus Universul la existenţă şi l-a creat pe om. Nu este greu pentru mine să am această credinţă

Odată, un credincios, recunoscut pentru cumpătarea sa, a fost întrebat:

-Cum se face că nu te cerţi niciodată cu soţia ta ?

-Nimic mai simplu, a răspuns el, când suntem ispitiţi să ne certăm eu devin surd, iar soţia mea devine mută.

-Bine , a continuat interlocutorul, dar de ce este necesar ca tu să fii surd şi soţia mută, nu-i suficient doar unul din voi?

„Nimic nu este la întâmplare, şi toate se leagă, toate au la bază inteligenţa unui creator, care nu ne obligă să-i acceptăm prezenţa, dar care ne lasă singuri să tragem concluziile din ceea ce vedem în Univers".

Un râu vijelios despărţea două sate cu oameni diferiţi. Cei care trăiau de-a dreapta râului erau consideraţi sfinţi, fiindcă - spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credincioşi, ţineau posturile şi făceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserică. Iar de-a stânga era „satul păcătoşilor", cu oameni leneşi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserică şi nu ţineau poruncile cum trebuie.

Într-una din zile, se lăsă deasupra celor două sate un nor negru înspăimântător şi începu într-o clipă o furtună cum nimeni nu mai văzuse. După ce se mai linişti un pic furtuna şi mai încetară tunetele şi fulgerele, ce sa vezi?! Râul începu să se umfle văzând cu ochii şi inunda gospodăriile. Dar, ca un făcut, s-a inundat doar „satul cuvioşilor", nu şi cel, al „păcătoşilor". Multe case ale celor care se credeau sfinţi s-au stricat, multe animale s-au înecat şi cu multă pagubă s-au trezit prin gospodăriile lor.

„Eu fac parte din grupul oamenilor de ştiinţă care nu subscriu unei religii convenţionale, dar totuşi neagă ideea că universul este un accident lipsit de scop.

Mă adresez astăzi celor care sunt dispuşi să creadă în Dumnezeu, dar nu pot încă să-I recunoască existenţa cu convingere. Poate cunoaşteţi povestirea lui F. Kafka. Este o istorioară simbolică, în care vorbeşte despre un rege care, fiind pe patul de moarte, face semn unui slujitor să se apropie, spre a-i încredinţa un mesaj ce trebuia transmis unuia care se afla departe, dincolo de porţile palatului. Mesajul era de o mare importanţă şi secret în acelaşi timp, deoarece regele i l-a încredinţat numai acestui slujitor. 

„Religia şi ştiinţa sunt cele două feţe ori faze conjugate ale unui act complet de cunoaştere".

O tânără mergea într-o seară, demult, să-şi viziteze mama bolnavă şi îi ducea o pâine albă, care în acele vremuri era mai scumpă decât aurul. Între timp se întunecase şi îi era frică să meargă singură prin pădure. Tânăra şi-a amintit o rugăciune scurtă - singura pe care o ştia şi pe care o auzise de la bunica ei. Cum a început să o rostească, încetul cu încetul, frica a părăsit-o. Pe neaşteptate, din pădure îi ieşi în cale un bărbat între două vârste, pe care ea l-a recunoscut ca fiind vecinul mamei sale, Pavel. El i-a spus că se dusese în pădure pentru a vedea de un stog de fân şi că Dumnezeu îi păzeşte fânul, care se afla la locul său. Tot vorbind ei, au intrat, fară să-şi dea seama, în sat. Lângă casa mamei, tânăra şi-a luat rămas bun de la vecin şi i-a mulţumit că i-a ţinut tovărăşie.

Poate credem că suntem generoşi faţă de ceilalţi, dar, atunci când ne displace faptul că ei nu şi-au exprimat recunoştinţa, sau că nu ne-au făcut şi ei daruri, trebuie să punem sub semnul întrebării propriile noastre motive. Am dat noi oare în mod necondiţionat, sau am dat pentru a obţine ceva în schimb? Ne-am simţit bine dăruind, sau am simţit că facem un sacrificiu?

Era odată o casă îndepărtată unde trăia o bătrânică. Ea trăia într-un sat îndepărtat, aproape închisă în căsuţa ei. Stătea în camăruţa ei şi torcea cu furca şi caierul de in în brâu. Şi trăgea şi răsucea firele lungi şi subţiri de in cât era ziua de lungă. Doar copiii din sat ce mai veneau şi se uitau pe gemuleţ la ce lucrează bătrânica.

„Dacă în acest Senat nu este loc pentru domnul numit Dumnezeu, atunci nu este loc nici pentru domnul pe nume Volta Alessandro". (fraza citată este atribuită fizicianului de origine italiană mai sus-amintit

Era un părinte bătrân într-o mânăstire din Muntele Sinai. Şi îl trimiteau, unul într-o parte, altul în cealaltă. Şi i-a spus Sfântul Ioan Scărarul, care vedea toate acestea:

- Părinte, nu te sminteşti că te trimit toţi în toate părţile?

Zice acesta:

- Nu mă smintesc, părinte, că ăştia mi-au spus, când am venit aici, că mă ispitesc treizeci de ani! Şi acum, consider că mă ispitesc. Mă duc unde îmi spun!

„Ne îndeplinim destinul dat de Dumnezeu, după voia noastră. Avem nevoie de Dumnezeu pentru ca cei care nu reuşesc fără ajutor să prospere".

„Cred că mariajul dă un sens vieţii şi, chiar mai mult, reiterează miracolul vieţii prin copii. Pentru un om credincios, să pecetluieşti un legământ în faţa lui Dumnezeu are un sens particular...

A existat vreodată o vreme în care să fie mai multă agitaţie în lume decât e astăzi? Mă îndoiesc de aceasta. În ciuda progresului cu care ne lăudăm, a creşterii enorme a bogăţiei, a timpului şi banilor cheltuiţi zilnic pentru plăceri

„Toată ştiinţa noastră în comparaţie cu realitatea este primitivă şi copilăroasă, şi totuşi este cel mai preţios lucru pe care îl avem... cu cât studiez mai mult ştiinţa, cu atât cred mai mult în Dumnezeu...

Deşi a trecut sărbătoarea „Adormirii Maicii Domnului", am să vă spun o istorioară (pe care sigur am mai spus-o, dar, fiind aşa de frumoasă, o repet), din care să vedeţi cât de grabnică ajutătoare este Maica Domnului celor care o au pe dânsa ca pe o mamă şi o cinstesc ca pe o Maică a lui Dumnezeu, şi cât de aproape este de cei ce cred în ea şi o cheamă pururea în ajutor.

„Era o femeie văduvă, căreia îi murise soţul încă de când era tânără, şi îi rămăseseră doi copilaşi. Şi biata femeie avea o gospodărie, dar era şi cinstitoare a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului purtând în braţe dumnezeiescul prunc. Şi ea i-a învăţat pe copii, de mici, să se închine, să zică rugăciunile cele mai scurte către Maica Domnului. Şi copiii întrebau, ca nişte prunci ce erau: „Mamă, dar cine e aceea de pe icoană?". Şi ea le spunea: „Aceea e Mama voastră, adevărată". 

Un preot avea pe biroul său un registru special pe care scria: „Plângerile unor creştini împotriva altora". Când unul din credincioşi îi dădea telefon pentru a reclama greşelile sau defectele altuia, sau îl vizita în acest scop, el avea răspunsul pregătit: „Stai puţin să iau registrul de plângeri. Apoi voi scrie în el tot ce ai să-mi spui şi tu vei semna".

Ideea unui registru deschis, gata oricând să primească nu numai „plângerea", dar şi semnătura celui ce o făcea, a avut totdeauna un efect invariabil.

„O, nu, nu aş putea să semnez aşa ceva", şi astfel foile au rămas toate albe.

„Nu există ceva în descoperirile ştiinţifice care să susţină că nu poate exista Dumnezeu".

Părintele Sofian povesteşte într-o carte, o mică istorioară din închisoare. Cuiva, care a fost închis şi a stat douăzeci de ani în temniţă, un tânăr îmbătrânit acolo, într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea. Atunci şi-a pus în gând să găsească un mijloc prin care să-şi curme viaţa. Dar, cugetând el la aceasta, şi-a adus aminte că, afară când era, bunica îi spunea să se roage Maicii Domnului la vreme de necaz mare.

Şi atunci îşi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curaj să mă rog, din cauza greşelilor mele, dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat scurt, o rugăciune la disperare: Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici. Ajută-mă!"

„Dintre toate sentimentele pe care Creatorul le-a sădit în inima noastră, PRIETENIA este cel pe care-l putem explica cel mai puţin şi unicul care deosebeşte pe om de dobitoc, lăsând la o parte câinele

Între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, Maica Domnului este izvorul cel viu al nădejdii, al mângâierii şi al Învierii noastre în aceste vremuri tulburi.

Este o frumoasă povestire, numită „Casa din cer", al cărei protagonist este un copil orfan, care după moartea părinţilor nu mai avea nimic: nici părinţi, nici casă, nici hăinuţe, nici hrană. Trăia numai din mila trecătorilor şi dormea pe băncile unui parc. Într-o noapte friguroasă, a adormit pe o bancă din parc şi a visat că a venit mămica lui din cer, l-a pupat duios şi l-a asigurat că are o casă frumoasă şi un loc plăcut în cer, lângă ea şi lângă Iisus. Din acel moment s-a întărit sufleteşte la gândul că Iisus îl iubeşte şi că are o casă în cer împreună cu el.