Doi potenţiali clienţi au intrat într-o parcare în care se vindeau maşini la mâna a doua şi au început să se uite în jur. Vânzătorul tocmai începuse să descrie cât mai atrăgător maşinile pe care le avea spre vânzare, când unul din cei doi a scos un cartonaş pe care scria: „Ne pare rău, dar suntem surdomuţi".
„Făcurăm ceva Doamne de nu ne mai iubeşti? / Noi care-am stat de veghe poruncilor cereşti / Ce ni le-ai dat Mărite cu-a Ta înţelepciune / Să le-mplinim cât sta-vom aici, în astă lume?
În Evul Mediu era obiceiul ca, atunci când cineva era dus la spânzurătoare şi funia se rupea, osânditul să fie graţiat, Dumnezeu arătând în acest fel că era nevinovat. Mai era, de asemenea, eliberat dacă o femeie se găsea să-l ia de bărbat. Atunci căsătoria avea loc chiar sub ştreang, preotul de spovedanie oficiind unirea celor doi, iar călăul fiindu-le naş.
O istorisire religioasă aminteşte de o noapte de iarnă, în care viscoleşte cumplit şi este un frig de crapă pietrele: „Peste Bethleem ninge, ninge… Într-o iesle minunată se născuse Iisus. Boul şi măgarul, miloşi, suflau asupra Lui să-L încălzească. Alături vegheau Iosif şi Maria.
„Emoţia de a-mi fi citită de către dumneavoastră această neînsemnată epistolă, şi mai ales emoţia şi bucuria de a vă revedea, deşi doar pentru câteva ore, mă face să nu-mi găsesc, probabil, cuvintele cele mai potrivite.
„Azi mai mult ca niciodată/Multă lume se îmbată/Căci satana singur ştie/Câţi câştigă prin beţie" Unul din marile păcate ce macină omenirea dintotdeauna este păcatul beţiei. La unii oameni acest păcat este incurabil, devine o patimă de netămăduit.
Într-unul din marile sate ale ţării, s-a petrecut următoarea întâmplare: Mama unei fete, bună şi evlavioasă, a plecat în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Era o creştină adevărată în toate manifestările vieţii ei. Duminica, în afară de cazul când se întâmpla să fie bolnavă, pornea dimineaţa devreme spre Biserică şi acolo sufletul ei cel curat şi iubitor de Dumnezeu Îl întâlnea pe Mântuitorul şi comunica cu El. Adeseori se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Care îi dădea viaţă şi putere.
„Dumnezeu nu se schimbă, dar într-o lume unde totul se schimbă El consimte, la nevoile şi rugăciunile noastre, să se schimbe totul. Printre cei ce se declară creştini, sunt prea mulţi care în loc să-L servească pe Dumnezeu, vor mai degrabă ei să se servească de Dumnezeu.
În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă. Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele, întrucât a fost prima dată când a străbătut o cale atât de lungă, iar drumul a fost stâncos şi dificil.
MEDITAŢIA DUMNEZEIASCĂ este uşa prin care sufletul va intra în viaţa lucrătoare. Toată osteneala trebuie să fie îndreptată spre a medita neîncetat la Dumnezeu şi pentru a umbla în prezenţa Lui.
Trebuie să recunoaştem că, prezenţa copiilor la Sfânta Biserică e o adevărată provocare şi nu este uşoară nici pentru părinţi, nici pentru credincioşi şi poate nici pentru Trebuie să recunoaştem că, prezenţa copiilor la Sfânta Biserică e o adevărată provocare şi nu este uşoară nici pentru părinţi, nici pentru credincioşi şi poate nici pentru slujitorii sfântului altar.
„Sfânta Cruce, în viaţa fiecărui credincios, este foarte importantă. Astăzi, după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul Bisericii. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului mare în Biserică pentru închinare, unde stă o săptămână?
Un cerşetor a pătruns în grădina unui rege într-o dimineaţă, devreme, când regele îşi făcea plimbarea în sânul naturii neînconjurat, ca de obicei, de sfetnici şi de paznici. Cerşetorul pândise anume acel moment când regele era singur, altfel nu s-ar fi putut apropia de el.
Trăind cu convingerea că orice om, indiferent pe ce scară a valorilor s-ar afla, poate fi câştigat spre mântuire, căci Dumnezeu l-a creat nu spre pierzare, ci pentru a fi moştenitor al Împărăţiei Cerului, un oarecare gardian povestea următoarele:
Într-o zi, la o închisoare dintr-un oraş, veni un inspector. Auzise că directorul acelei închisori făcea adevărate minuni cu deţinuţii lui, aducându-i, pe cei mai mulţi, la calea cea bună.
„Sunt numeroşi creştini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roagă, postesc, priveghează, se spovedesc, se împărtăşesc, fac milostenie...), dar direcţia este stricată şi se prăbuşesc.
Scrie, în Pateric (ediția Polirom, 2005), că un frate l-a întrebat pe avva Ioan:
- Cum se face că sufletului meu, deși plin de răni, nu-i este rușine să-și bârfească aproapele?
Bătrânul îi spune următoarea parabolă despre bârfă:
- Era un om sărac și avea femeie. A văzut o altă femeie, cu „vino-ncoace" și s-a însurat și cu ea. Dar amândouă erau dezbrăcate. Fiind o petrecere prin vecinătăți, ele l-au rugat:
- Ia-ne cu tine!
„Muntele Athos - Mănăstirea Vatopedu" - Ne îndreptăm spre Biserică... veșminte strălucind în amurg, cădelnițe, tămâie, mantie... Printre două șiruri de preoți și călugări se vede interiorul Bisericii
În turnul Primăriei din Copenhaga, există cel mai complicat orologiu din lume. Au fost necesari 40 de ani ca să fie construit, la un cost de peste un milion de dolari. Ceasul are zece cadrane, 15.000 de piese şi o precizie de două cincimi de secundă la 300 de ani. Ceasul arată timpul zilei, zilele săptămânii, lunile anului, mişcarea planetelor pentru 2500 de ani.
Trăia odată, demult, într-o țară îndepărtată, o bătrână. Toți locuitorii se fereau de ea pentru că se spunea că este o vrăjitoare rea, urâtă la suflet, nu doar la înfățișare. Femeia trăia singură de foarte mulți ani. Și-ar fi dorit să aibă un copil, o nepoată, care să-i mângâie singurătatea, dar se simțea prea bătrână pentru a-și vedea visul împlinit.
Într-un mic sat de pescari din Sicilia, s-au întâmplat următoarele: pe lângă legislația oficială, în acel sat s-a mai păstrat un procedeu juridic aparte. Unul din paragrafele cele mai severe din acest procedeu aparte spunea astfel: adulterul se pedepsește cu moartea, și anume, o moarte cauzată prin aruncarea de pe o stâncă neagră în marea de dedesubt.
„Noi, românii de dincoace de Carpați, neavând aproape deloc domni feudali, am prețuit dintotdeauna poporul și am simțit cu el, pentru că am fost și suntem ieșiți din sânul lui, din opincă.
Toţi oamenii doresc să fie fericiţi; toţi caută fericirea, luptă şi aleargă neodihniţi după ea, de dimineaţa până seara şi din tinereţe până la bătrâneţe. Din păcate, unii dintre noi nu reuşim să fim fericiţi deoarece nu ştim unde putem găsi fericirea. Şi din această cauză, zi de zi ne frământăm şi ne întrebăm: unde este fericirea? Am citit o istorioară despre o bobină miraculoasă.
„Lupta românilor pentru libertate, care lăsa în urmă un îndelungat şi zbuciumat trecut, a zămislit de mai multe secole IDEEA UNITĂŢII NAŢIONALE pe care neînfricatul popor român o purta din adâncul inimii sale.
Corina Ioniţă este una dintre tinerele care a reuşit să scape cu viaţă din tragedia de la Colectiv. A fost rănită, tratată într-un spital din Anglia, dar acum a revenit acasă. Tragedia de la Colectiv a fost momentul crucial prin care a trecut Corina, o atee convinsă, ca să îl descopere pe Dumnezeu, cerându-i să o salveze.
„Când trăieşti cu adevărat o viaţă după Evanghelia lui Iisus Hristos, Domnul nostru, atunci, în mijlocul oamenilor, viaţa ta se face sarea ce săreazăşi împiedică stricăciunea vieţii, se face aluatul ce dospeşte şi pe alţii pentru o viaţă cu Domnul.
Părinții răsăriteni ai Bisericii, prezintă viața spirituală și, desigur, evoluția istoriei creștine, ca pe o luptă continuă între forțele răului, reprezentate de Satana și de cohortele sale de demoni, și bunătatea lui Dumnezeu.
„Conștiința morală este un instrument așezat de Dumnezeu în substanța sufletului omenesc cu ajutorul căruia face deosebire între faptele ce se încadrează în voința divină și faptele ce se opun voinței divine.
O mărturisire a Părintelui Nicolae Steinhardt, Mănăstirea Rohia, 24 martie 1989, făcută cu doar câteva zile înaintea morţii sale (30 martie 1989). Aceasta are valoarea unui testament în eternitate.
„Mi-am pus demult întrebarea: dacă mi se va cere să scriu despre Eminescu, oare ce voi face?
Să cutez a scrie? Nu va fi impertinenţăşi abatere de la modestia cea mai elementară?
„Iisus Hristos este Izvorul vieţii creştine, Rădăcina vieţii. Mlădiţele suntem noi, confesiunile creştine, şi, mergând mai departe pe acest drum, cea mai periferică mlădiţăeste cea din urmă sectă.
Umilinţa este o virtute rară în societatea de astăzi, iar oamenii vorbesc foarte puţin sau deloc despre ea. În schimb, vorbesc despre ceea ce stă la opusul umilinţei, vorbesc despre mândrie, despre stima de sine, semeţie, îngâmfare. Am putea spune chiar că umilinţa este un cuvânt pe cale să se piardă din limba română şi nu numai. Am mai aflat încă şi faptul că este foarte greu să scrii despre umilinţă, pentru că însuşi scrisul despre aceasta presupune umilinţă.
Conform definiţiei din dicţionar, „umilinţa este un sentiment de inferioritate, de supunere; este o situaţie umilitoare impusă cuiva"; prin urmare, este ceva nedorit.