„Deşteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai departe cu legea lui Dumnezeu, păşirea lui către lumina cea blândă a civilizaţiei şi a culturii, înfrăţirea neamului nostru românesc, pe care mâna proniei cereşti l-a semănat prin atâtea ţări deosebite şi printre neamuri străine
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, o familie de evrei, pe nume Rosenberg, a ajuns într-un lagăr nazist în care prizonierii, atâta timp cât puteau munci, nu ajungeau în camerele de gazare. Băiatul cel mic al familiei se născuse cu un handicap fizic şi nu putea face faţă unei zile întregi de muncă. Date fiind responsabilităţile diferite, părinţii erau despărţiţi în cursul zilei, aşa că seara se grăbeau să vadă care cum era.
„Vă spun că uneori Dumnezeu pe cei tineri îi ridică din trup, îi cheamă la el, ca să nu greşească, iar pe unii din bătrâni îi îngăduie să trăiască mai mult ca să se pocăiască, şi astfel să se mântuiască şi unii şi alţii. Tinereţea este ca o floare de primăvară, iar bătrâneţea este ca soarele la asfinţit, gata în tot ceasul de moarte".
Cei mai mulți dintre români au avut parte de Crăciun de mese îmbelșugate, însă nu toți românii pot spune asta. O româncă a scris pe Facebook o întâmplare petrecută acum câteva zile. Povestea a devenit virală pe rețeaua de socializare, mii de români fiind de-a dreptul impresionați de drama unei fetițe a cărei mamă nu își permite să îi cumpere câteva dulciuri de Crăciun.
Protagonista, o nemțeancă, a făcut un gest demn de admirat: i-a cumpărat copilei ce voia de pe rafturi, însă micuța trăiește tot în sărăcie.
Undeva, într-o clinică de cardiologie, un profesor a invitat studenții săi în laboratorul de anatomie umană a universității. Toți urmăreau expuse diferitele organe umane, ce prezentau anumite caracteristici.
Între acestea se afla o inimă de dimensiuni cu totul impresionante. Profesorul a adresat o întrebare:
- „Cui i-ar fi putut aparține această inimă care a încetat să bată?"
„CU MILA LUI DUMNEZEU, EU DIACONUL CORESI deacă vădzui ca mai toate limbile au cuventul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n-avămu, și Hristos
1. „Dumnezeu este plin de taine. Este necuprins şi necercetat, şi aşa cum spun proorocii din vechime «şi-a pus întunerecul acoperemânt». Dacă cercetăm unele dintre creaţiile Sale care au simţuri tainice
Era odată o femeie micuţă şi bătrână, care s-a oprit într-o zi la marginea drumului, lângă o arătare ghemuită.
- Cine eşti? întrebă curioasă bătrânica, aplecându-se.
Doi ochi lipsiţi de luciu priviră obosiţi în sus.
- Eu…eu sunt tristeţea, şopti o voce, atât de încet, încât femeia avu mari dificultăţi să o înţeleagă.
„Mihai Eminescu, marele poet nepereche, pe bună dreptate a numit Biserica Ortodoxă «Maica spirituală a neamului românesc», cunoscând că ea a fost aceea care a născut din nou, «din apă şi din Duh»
Undeva în Sicilia, călugărul Epifaniu a descoperit, într-o bună zi, că se bucură de o charismă din partea lui Dumnezeu: că poate picta nişte icoane făcătoare de minuni. Voia să picteze una care să fie capodopera sa: chipul lui Iisus. Unde să găsească un model care să exprime suferinţa şi bucuria, moartea şi învierea, divinitatea şi umanitatea?
1. „CREDINŢA, CA ACT INTELECTUAL, este adeziunea noastră liberă la cele descoperite de Dumnezeu sau la Revelaţia divină. Dar pentru mântuire, această credinţă nu-i suficientă, ci este necesară credinţa lucrătoare prin iubire.
Într-o poveste veche se spune că erau doi frați, unul sărac, altul bogat și zgârcit. Săracul se duse la fratele său înstărit ca să lucreze și să capete un ban. Acesta îl primi să-i slujească în casă și la masă, punându-l la munci grele. Vătaful avea voie să se poarte urât cu fratele cel sărac. După un timp, săracul nu mai suportă tratamentul de la casa fratelui său și plecă în lume. După multă umblare găsi o comoară ascunsă de niște hoți și astfel deveni mai bogat decât fratele său. Acesta, aflând secretul îmbogățirii fratelui său, porni și el în căutarea unei comori, dar hoții îl prinseră și îl omorâră.
„TIMPUL TRECE REPEDE, este scump. A trecut o clipă, au trecut două, AI FĂCUT PAȘI SPRE MORMÂNT. Cu timpul care a trecut NU te mai întâlnești.
Se spune că atunci, demult, după ce Iisus s-a născut și a primit - acolo în peșteră - darurile aduse de Magi, un copil a rămas lângă ușă. Îl privea pe Iisus și nu îndrăznea să se apropie, dar nici să plece nu dorea. Iisus, Copilul Divin, l-a chemat să vină lângă El.
- Nu! Îmi pare rău, dar nu pot!
- De ce? l-a întrebat Iisus.
- Pentru că nu ți-am adus niciun dar.
O veche tradiție spune că, atunci când Mântuitorul S-a născut în ieslea din Betleem, între păstorii care au venit acolo era unul care avea un copil în brațe. Și fiind obosit, cel care avea copilul, l-a așezat pe acesta lângă Pruncul sfânt din iesle. Și copilului i s-au atins mâinile de mâinile calde ale Mântuitorului.
„Domnul Iisus Hristos lasă liber pe fiecare să-și aleagă ce voiește. Să fim grâu curat! Omul e liber să fie neghină, să fie pleavă, să fie grâu. Bine e să fie grâu curat.
În fiecare an, în ziua de 29 decembrie, se face pomenirea sfinților paisprezece mii de prunci, uciși de Irod. Scriitorul german Paul Keller a compus o emoționantă legendă, al cărei erou negativ este Irod, ucigașul copiilor nevinovați din Betleem. Spune povestea că, în această zi, mormintele din Betleem se deschid și din ele ies sufletele micuțe, albe ale acestor copilași, ținându-se de mână. Zboară spre Ierusalim, se rotesc în văzduh deasupra mormântului lui Irod și încep să cânte duios și trist.
„În BISERICA LUI HRISTOS învățăm să lucrăm, să trăim, învățăm adevăratul mod de a fi în lume, adevăratul mod de a simți, de a gândi. Aici ne curățăm simțirile, cum zice o cântare de Paști, aici învățăm să gândim corect, aici îndreptăm erorile, falsul din mintea întreagă, din viața noastră.
Când eram copil mi s-a spus o poveste şi aş vrea să v-o împărtăşesc şi vouă până nu o să fie prea târziu şi să o uit. O poveste care ne relatează felul în care bradul, modest la fire, dar săritor la nevoie, a ajuns Pom de Crăciun şi copac de leac pentru suferinzi.
„MIHAI EMINESCU, deşi a fost numai incidental, (întâmplător) timp de un an de zile, un om al şcoalei româneşti, totuşi el si-a imprimat şi în acest domeniu, ca orice geniu adevărat, pecetea marii şi netrecătoarei sale personalităţi.
Pentru a se face om ca şi noi, Fiul lui Dumnezeu a avut nevoie de o mamă şi a creat-o! El s-a gândit şi a pregătit-o pe mama Sa, mai înainte ca ea să se nască. A copleşit-o cu haruri şi cu frumuseţe. Faţa ei era mai strălucitoare ca soarele, ochii ei, ca lumina stelelor.
Era odată un lup care trăia în ţinuturile Betleemului. Păstorii ştiau că era periculos, de aceea în fiecare seară erau preocupaţi ca oile lor să fie asigurate. Mereu trebuia ca unul dintre ei să stea de veghe, căci lupul era flămând, şiret şi rău. Era în noaptea de Crăciun. Un înger intonă un cântec de mărire şi anunţă naşterea unui prunc, a unui băieţel. Lupul se miră că păstorii merseră cu toţii să-l vadă pe copil...
„Niciodată nu o să atingem nivelul spiritual pe care l-am avut în închisori. În închisorile comuniste nu era creion, nu era hârtie, nu era televizor, nu era nimic.
Cică, într-o zi, un cioban își păștea oile pe fundul unei văi pierdute printre munți. Cum stătea el așa și cugeta, sprijinit în bâtă, numai ce apare pe drumul de costișă un minunat Grand Cherokee, care se îndreaptă spre el, învăluit într-un nor de praf. Din el coboară un tânăr mândru, îmbrăcat într-un costum cu croială europeană, închis la culoare, cu pantofi italienești scumpi, ochelari de soare fumurii și cu o cravată imensă, galbenă, și i se adresează ciobanului:
- Dacă îți voi spune exact câte oi ai în turma ta, îmi dai și mie una?
Într-un oraş dintr-o ţară ce se găseşte departe de aici şi unde nu era niciodată iarnă, trăia o fetiţă care avea cam 12 ani. Locuia împreună cu bunica ei, într-o căsuţă mică de la marginea oraşului, trăind din ce câştiga bătrâna care lucra cu ziua pe ici pe colo.
Fetiţa îngrijea de casă şi făcea de mâncare, iar când avea timp liber se ducea în pădure după legume. Dar nu-i fu dat fetiţei să se bucure prea mult de bunica ei, încât într-o zi aceasta pică bolnavă la pat, şi, nu mult după aceea, muri. Neştiind ce să facă, după ce a rămas singură, neavând nici un sprijin de nicăieri, biata copilă hotărî să se ducă pe la doamnele pentru care lucrase bunica ei, ca să le roage să găsească ceva de lucru şi pentru dânsa.
„Căutăm cu nesaţ VIAŢA ADEVĂRATĂ, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată.
Un bătrân a fost adus într-o sală de tribunal. Era acuzat că a furat o pâine. Judecătorul l-a întrebat dacă este vinovat. Bătrânul a recunoscut că este vinovat, dar a adăugat:
- Am furat pâinea pentru că îmi era foame.
Judecătorul, om înțelept și bun, care iubea oamenii, a spus omului:
- Domnule, eu vă simpatizez, dar nu putem permite oamenilor să fure pentru că le este foame. Ați încălcat legea și va trebui să plătiți o amendă, sau să mergeți la închisoare.
Într-o fabulă se spune că un cerb venind la o apă și-a văzut coarnele și a început să le laude pentru mărimea și frumusețea lor. Părându-i-se că picioarele sunt prea subțiri, și le-a defăimat.
Dar în acest timp de cugetare, văzu un vânător venind cu câinii spre el. În momentul următor se repezi spre câmp pentru a se îndepărta de pericol. Intrând în pădurea deasă, coarnele cele falnice i se prinseră între niște crengi. Nu trecu mult timp și câinii îl ajunseră. În ultimele clipe ale vieții, cerbul își zise: Nenorocitul de mine! Cât de târziu recunosc că mai de folos mi-au fost picioarele decât coarnele.
„Speranța țării și a bisericii noastre este educația și instrucția bună a tineretului. Când tinerețea este rea, și societatea este rea. Salvarea societății este salvgardarea tineretului, orientarea lui, a educatorilor și a creatorilor de valori spre ideile virtuale ale culturii umane, creștine.